Să fie, oare, izvorul mai încîntător decît fluviul, dorinţa mai plină de farmec decît împlinirea, şi ceea ce speri mai atrăgător decît ceea ce ai? Totul pare să se reducă la un rest. Bunăoară, cel dintre chivernisire şi risipă, dintre siguranţă şi incertitudine ori dintre pacienţă şi nerăbdare. Un rest iscat şi din refuzul de a confunda pe cel ce se culcă în camera lui goală, cu perdelele trase ca să-şi protejeze ochii de lumină, cu cel condamnat şi ferecat în celula lui, deşi amîndoi sînt culcaţi la fel, în aceeaşi poziţie, cele două încăperi sînt la fel de goale şi aceeaşi lumină este şi într-o cameră, şi în cealaltă. De aici şi pînă la swing nu mai e decît un pas. Poate înainte, poate îndărăt. Nu ştiu... Ştiu însă că dicţionarele adaugă invariabil termenul „balans“, explicitînd un factor de natură emoţională ce rezultă din permanenta şi imperioasa tentativă de conciliere a dualităţii existente între armătura melodică şi cea ritmică. Un profesor de teorie a muzicii, doct şi suficient, ar spune răspicat: „iată o formă a nepotrivirii ritmului cu metrul“. Nu mai puţin persuasiv era Alexandru Paşcanu, cel care ne descria swing-ul ca fiind diferenţa dintre călătorul prevăzător, urcat în tren cu minute bune înainte de plecarea acestuia, şi călătorul imprudent, norocos că a prins trenul din mers, în ultima clipă.

Ca orice fenomen viu, „inchenăruibil“, swing-ul poate fi conceptualizat mai curînd prin semnificare şi personificare decît prin definire şi calificare. Ca să nu mai spunem că definiţia din dicţionare, aidoma unui costum de baie, arată multe, dar ascunde esenţialul. De pildă, faptul că swing-ul nu este proprietatea exclusivă a jazz-ului, ci îl regăsim, culmea, în curţile unor romantici, iar Chopin este, fără îndoială, un latifundiar care-şi administrează melancolia din perspectiva deficitului dintre esenţă şi aparenţă: devine pitoresc, strălucitor sau ch