Cunosc motivele istorice pentru care Parlamentul European îşi tot mută calabalîcul între Bruxelles şi Strasbourg. Ele ţin de panaş, de orgolii naţionale, de afirmarea unor poziţii simbolice în interiorul Uniunii Europene. De curînd, însă, după cum tot poporul comunitar ar trebui să ştie, Tratatul revizuit „ot Lisabona“ a dat puteri de codecizie numitului for reprezentativ, el fiind, nu-i aşa, ales direct de către cetăţean, adică de mine. E drept că tot eu, cetăţean al Uniunii, sînt reprezentat şi de Comitetul Regiunilor (asta e partea din mine, cetăţeanul care locuieşte în regiunea Bucureşti-Ilfov), dar şi de Comitetul Economic şi Social (partea din mine care ar aparţine partenerilor sociali, adică Patronatele şi Sindicatele, deşi eu nu sînt patron, nici membru de sindicat). Ultimele două părţi din mine, cetăţeanul european, au doar drept de a fi consultate, pe cînd eu, votantul, am căpătat, prin mepii mei români (mep vine de la Member of European Parliament, adică membru al Parlamentului European), drept de codecizie. Adică, nu mai fac Comisia şi Consiliul ceea ce s-au obişnuit să facă, adică să decidă. De acum, trec la vot, prin comisii şi comitete, cam ca în statele naţionale, pe sistemul triunghiului clasic de putere.

În cazul în care nu am fost suficient de clar, am început prezentul articol cu o schemă eurosceptică clasică. În trei şabloane, iată rezumatul: de ce se (mai) aruncă bani publici pe mutatul şedinţelor Parlamentului European dintr-un oraş în altul, în condiţiile în care PE ar fi trebuit să ajungă deja la o oarecare maturitate funcţională? De ce se (mai) risipesc aceiaşi bani publici pe două instituţii consultative (COR şi ECOSOC), cu sedii luxoase şi mii de angajaţi, în condiţiile în care acelaşi PE are, în fine, puteri egale cu Comisia şi Consiliul? A treia întrebare-şablon care este la fel de puitoare de gaz pe focul eurosceptic: ce supo