În primele luni ale lui 1990, bucureşteni mari şi mai mititei găsiseră o formă originală de-a se relaxa în ziua sortită de Dumnezeu odihnei: pâlcuri-pâlcuri se duceau la un miting. De astă dată de bună voie şi nesiliţi de nimeni, nu ca pe vremea "împuşcatului". Pro sau contra Iliescu, Raţiu, Rege, FSN, PNŢCD, nu conta, miting să fie.
O mică pauză de la demonstrat şi strigat în mijlocul străzii şi-au îngăduit totuşi românii brusc cuceriţi de încâlcelile politicii. Doar în duminica Paştelui. Pentru că luni, în a doua zi de sărbătoare, au luat-o de la capăt cu demonstratul. Flancat de mitinguri - mai mult sau mai puţin creştineşti - a fost primul Paşte fără Ceauşescu.
În vorbe, toată lumea redescoperise evlavia. Pline au fost ziarele de poeme, explicaţii oferite de preoţi miracolului Învierii, de chemări la smerenie şi rugăciune. Nu s-a scăpat, fireşte, prilejul condamnării regimului comunist, ateu, fără frică de cele sfinte, care nu lăsa lumea să se roage şi să se ducă la biserică. Sau cel puţin asta era impresia gazetarilor vremii, că nimeni nu rostise nici măcar în gând Tatăl Nostru până la 22 decembrie 1989, şi că toate au început atunci.
SĂ SE AMÂNE PAŞTELE!
În atmosfera de patos prea creştin şi-au făcut loc şi idei năstruşnice. De pildă poetul Ioan Alexandru propunea amânarea Sărbătorilor Pascale până la întoarcerea acasă a tuturor fiilor patriei, rătăcitori în cele patru zări necomuniste: "Haideţi să amânăm Paştele anului acestuia, scria poetul în Dreptatea PNŢCD-istă, până vor ajunge acasă din toate colţurile lumii, de pe toată faţa pământului pe unde au fost risipiţi de o singură ideologie fanatică, nerecunoscătoare de Dumnezeul Hristos, cel ce a înviat din morţi.
Paştele tuturor românilor acasă. Haideţi acasă să mâncăm Paştele împreună, să nu fie masa cu faţa curată neatinsă pe care să odihnească oul ro
