Victor Ioan Frunză este un regizor care iscă, pretutindeni pe unde trece, furtuni – organizatorico-administrative, tehnice, artistice ori toate la un loc. Existenţa lui într-un teatru, la lucru, nu rămîne niciodată neobservată; începînd cu portarul şi sfîrşind cu directorul, toată lumea află repede că în acel teatru nimic nu va mai fi la fel, măcar atîta vreme cît va dura facerea spectacolului. Desigur, beneficiarii privilegiaţi ai acestei descoperiri sînt actorii, tehnicienii de scenă şi meşterii din ateliere, adică acele persoane care vin în contact direct cu Frunză sau cu soţia şi colaboratoarea lui constantă, scenografa Adriana Grand. Cei doi produc ataşamente fanatice şi adversităţi ireductibile; sînt adoraţi sau detestaţi (uneori, adoraţi şi detestaţi, alternativ) pentru intervale mai lungi sau mai scurte; cîteodată, pentru totdeauna – sau pentru atît cît înseamnă acest cuvînt în lumea scenei. Nu pot fi ignoraţi. Nu pot fi uitaţi.
Ce fac (ce au făcut, pentru că vechimea fenomenului se măsoară, deja, în decenii) aceşti doi oameni de aparenţă fizică mai degrabă fragilă, paşnică, spre a ieşi astfel în evidenţă într-un mediu deloc lipsit de privelişti frapante, cum este teatrul? Înainte de toate, fac artă – sau încearcă. În ciuda ideilor romantice pe care le au îndeobşte „civilii“ despre chestiune, a face artă, într-un teatru instituţional, este de cele mai multe ori o aventură plină de riscuri. Vorbim, desigur, despre România, despre teatrele româneşti, despre dotarea materială specifică a teatrelor româneşti, despre meseriaşii români, despre actorii români şi, inevitabil, despre legile româneşti; toate, la timpul prezent. (De menţionat că, minus penultimul „articol“ din listă – actorii –, precizarea român(esc) are în vedere cetăţenia, nu apartenenţa etnică. Observaţia se referă, aşadar, inclusiv la „conlocuitorii“ de felurite naţionalităţi şi ale lor o
