Da, am picat în plasa excelentei campanii de PR pe care Editura Polirom a făcut-o autobiografiei lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur. Am început să citesc cu înfrigurare şi am sfîrşit în amuzament. Nu-l înţeleg pe Marino, deşi mi se pare că gîndim similar la nivel ideologic. Nu reuşesc să-l pricep, deşi găsesc acolo multe dovezi de gîndire solidă şi sistematică. Dar are talentul de a da, la fel de sistematic, cu „mucii în fasole“, cum se zice la mine la ţară.

Să încep cu lucrurile bune. Marino a scris cea mai bună critică a literaturii de închisoare. Refuză mistica închisorii, respinge ideea că poţi face literatură, caută metafore pe baza suferinţei: „Ceea ce-mi repugnă profund şi definitiv în acest gen de literatură este falsa eroizare, umflarea în pene. Propagarea mitului rezistenţei, al combativităţii permanente şi inflexibile. O altă minciună totală. Fiindcă obiectiv vorbind – vorbesc totuşi cu opt ani de închisoare în spate – ea a reprezentat o imposibilitate“ (p. 81). Portretul făcut închisorii este uman. Şi impresionant, deşi „la mine n-a intrat – ca la Radu Gyr – azi-noapte Isus în celulă“ (p. 71). Are fragmente de analiză politică curajoasă – cum este inadecvarea burgheziei vechi la lumea post-1989, tocmai el, fost deţinut politic şi lider ţărănist (p. 66).

Impresionantă este şi ambiţia de a nu se angaja nicăieri, de a rămîne neîncadrat în cîmpul muncii, trăind din drepturi de autor, zbătîndu-se pentru un spaţiu de autonomie personală – o ambiţie şi azi rară într-un spaţiu intelectual în care regula e să vînezi job la stat şi sinecură. Evident, impresionant este şi efortul său individual de a publica afară: 11 cărţi la edituri mari, sute de articole în reviste de nivel bun. Rămîne cel mai publicat autor român în afară şi nu e o întîmplare că nu a fost afiliat nici unei universităţi. În acelaşi timp, impune respect lupta cu autori mari d