Multă prospeţime în debutul politic electoral al lui Teo Trandafir. Are opinii personale pe care le şi emite, ceea ce distonează deosebit de plăcut cu cohortele de politicieni profesionişti care îşi recită plictisitor lozincile şi agendele. Cînd au început discuţiile despre uninominal, mulţi s-au temut că listele se vor umple de vedete incompetente. Există alte argumente serioase împotriva uninominalului, ăsta nu mi se pare unul din ele.

În primul rînd că nu trebuie să fii prea competent ca să depăşeşti media politicienilor de meserie. În al doilea rînd, anumite tipuri de vedete ajung acolo datorită unor calităţi clare, iar statutul de vedetă le aduce o experienţă socială foarte bună. În al treilea rînd, aportul lor în politică poate fi unul diferit (şi de care ar fi imensă nevoie), adică exact opinia independentă şi, să zicem aşa, neînregimentarea. Dacă e o vedetă adevărată, adică are un statut clar pe care să se bazeze, atunci nu depinde total de partid şi nu are de ce să se supună aproape pînă la uniformizare, ca ceilalţi.

Oricum, există modele de ratare (Irina Loghin, Anghel Iordănescu) şi dinainte de uninominal. De cealaltă parte, Mircea Diaconu mi se pare, la primul lui mandat, un exemplu de succes. Problema e cît de bine rezistă vedetele presiunii partidului şi, poate în primul rînd, dacă au influenţă reală, dincolo de partea cu imaginea.

Teo a început curajos, cu susţinerea prostituţiei, atitudine tolerantă faţă de homosexualitate şi decăderea din drepturi a părinţilor care îşi exploatează copiii prin cerşit (ceea ce, cu toate precauţiile normale, trebuia făcut de mult; ce se întîmplă acum cu copiii tîrîţi prin metrou şi tramvaie e pură animalitate). Contracandidata, Liliana Mincă, a raspuns predictibil prin clişeul stupid cu respectul faţă de valorile creştine. Zic stupid pentru că nu răzbătea de nicăieri vreo urmă de convingere, suna a l