Tot românul a fost la mare în Bulgaria, numai eu nu fusesem. De aceea, dar şi în amintirea unei excursii ceauşiste la mare de un 1 Mai care a coincis cu Paştele (cînd te urcai pe geam în tren pentru că nu mai aveai loc pe uşă şi, odată ajuns la destinaţie, ţi se ofereau cartofi prăjiţi vopsiţi tricolor...), am ales să-mi petrec zilele de sărbătoare acolo. Am pornit, iarăşi asemenea grosului conaţionalilor mei, cu maşina, pe la Giurgiu şi apoi prin Ruse. Ruse era oraşul acela care se vedea mereu pe partea cealaltă cînd mergeai în excursii cu şcoala. Lumea de dincolo, plină de promisiuni, cum ar fi discuri cu Abba şi Boney M, care la noi nu se găseau. Şi, pentru mine, o lume interzisă: nu mi-au dat voie să merg în excursie acolo pentru că posedam o soră rămasă în străinătate, deşi aveam doar 14 ani.

Legendarul Ruse s-a dovedit (atît cît am văzut noi) un oraş precum cartierul Titan, cu multe blocuri socialiste şi bulevarde largi. La întoarcere chiar am riscat să mîncăm în primul restaurant care ne-a ieşit în cale. A fost şi o întoarcere în timp: la un moment dat, din obscuritatea unei perdele a ieşit o chelneriţă ca un Humpty Dumpty, îmbrăcată în mini şi cu un şorţ roşu – care în alt context ar fi putut fi sexy. S-a rezemat de o masă şi s-a uitat fix şi urît la noi, timp de vreo şapte minute. Ne-a servit o colegă de-a ei, fermecătoare în stilul mătuşilor din provincie, care vorbea engleza. Mîncarea a fost impecabilă. Cu cauciucul proaspăt revigorat, am pornit voiniceşte la drum. Un „drum fără nume“ – spunea GPS-ul. „Scurt şi economic“ – adăuga el. Versus cel care trecea prin Varna, „rapid şi uşor“. Cel pe care am mers noi era mic şi galben pe hartă. În realitate, interminabil şi presărat cu cratere. La un moment dat, am trecut şi munţii, mergînd la mare. Peisajele erau reconfortante. Mai ales că erau şi singurele pe care îţi puteai odihni ochii: am trecut pri