„Înainte de a mă căsători, aveam o mie de teorii despre cum să creşti copiii, şi nici un copil. Acum am trei copii, şi nici o teorie.“ John Wilmot

Cînd am citit propunerea redacţiei Dilema veche privind titlul rubricii de faţă, am fost un pic contrariată: articolele scrise sub semnul lui „Lasă-ţi copiii să vină la tine“ transmit cititorilor obligaţia de a deveni părinţi perfecţi. De a se întruchipa în idealuri de moralitate şi competenţă pentru copiii lor. Or, mie, tocmai asta mi se pare că este una dintre ispitele de care ar trebui să se ferească orice părinte care aspiră să devină bun: aceea de instalare pe un tron al autorităţii supreme faţă de copilul său. Simplul fapt de a da naştere unui copil nu îţi conferă înzestrări totale pentru rolul de protector şi educator.

Însă o discuţie cu un prieten mai mare şi mai înţelept decît mine m-a pus pe gînduri: cît de aproape sîntem în realitate de copiii noştri, de vîrsta lor, de gîndurile şi de dorinţele lor? Cît de departe de ei ne-au dus sentimentele de vinovăţie că nu le acordăm suficient timp, îndoiala că nu le sîntem aproape în momentele esenţiale, clişeele pe care le asumăm prea repede despre educaţia lor? Cît de mult creşte distanţa dintre noi şi copiii noştri atunci cînd nu sîntem atenţi la ceea ce ne spun, cînd nu ştim să-i ascultăm, cînd ni se pare că singurele opţiuni pe care le au sînt doar cele verificate de noi?

Mi-am spus atunci că importantă nu este (atît) statura celui care cheamă, ci calea pe care o deschide: lasă-ţi copilul să vină către tine înseamnă, prin urmare, lasă-ţi copilul să se descopere în faţa ta, înainte de a stabili tu cine este. Şi lasă-te la rîndul tău descoperit de el, înainte ca responsabilităţile de părinte să te ţină departe de căutările lui. Am lucrat aproape 20 de ani cu cei mici şi ştiu că nu este uşor. E o cursă cu obstacole mai dese ca firele de iarb