Prăbuşirea aeronavei în care se aflau preşedintele Poloniei şi aproape o sută de oficiali a generat, în mass-media de la noi, cîteva episoade de ipocrizie publică. N-au de-a face doar cu mass-media, cu profilul şi misiunea sa, ci şi cu democraţia.

Televiziunile de ştiri s-au apucat – ca de obicei, cînd se petrece o catastrofă – să vîndă emoţii, pe care le-au ambalat sumar şi la repezeală. Chestia asta cu „vîndutul emoţiilor“ au deprins-o de pe la traininguri cu diverşi specialişti în marketingul şi managementul de presă, eventual străini, eventual plătiţi gras, care de cele mai multe ori rezumă într-un power point niscaiva generalităţi şi locuri comune. Ei fac, într-un fel, un lucru util – pentru că îi scutesc pe participanţii la training de lectura unei vaste bibliografii. Nenorocirea e că astfel de „rezumate“ nu pot reproduce nici contextul, nici nuanţele pe care lectura bibliografiei cu pricina le-ar permite. Aşa încît, oamenii ies de la training cu senzaţia că trebuie, mă-nţelegi, să aplice numaidecît ce i-a învăţat specialistul. Şi aplică. La Antena 3 şi Realitatea, s-au înjghebat repede generice cu imagini dramatice şi muzică tristă şi s-a dat drumul la talk-show-uri „dedicate“ (căci doar de-aia se numesc televiziuni de ştiri, ca să umple timpul cu opinii, nu?). Inevitabil, au intervenit specialiştii în aviaţie ca să-şi dea cu părerea despre posibilele cauze ale catastrofei. Plus ceva politicieni şi jurnalişti. S-a vorbit de mai multe ori despre cariera politică a lui Lech Kaczinsky şi despre „curajosul popor polonez“.

Aici intervine primul episod de ipocrizie publică, după părerea mea. Despre Polonia (ca şi despre alte ţări din estul european, foste cîndva „frăţeşti“ în lagărul socialist) se scrie rar în presa română, iar televiziunile aproape că le ignoră. Presa mainstream n-a catadicsit, în anii tranziţiei, să se ocupe prea intens de vecini