"Eu nu mai pot aşa! Mi-e teamă că într-o zi o să pun ceva în mâncare, să o terminăm odată cu toţii!". Nu e o ameninţare spusă într-o clipă de nebunie. E un vaiet, un strigăt de disperare al unei femei tinere, mamă a doi copii, de 9 şi 6 ani, rămasă fără loc de muncă.
Doamna în cauză mi-a povestit că a lucrat, împreună cu soţul ei, până acum câteva luni, în aceeaşi firmă, de comerţ. Firma a dat faliment, patronii au pierdut tot, inclusiv casa, banca a scos-o la vânzare fiindcă giraseră cu ea un împrumut. Din puţinii bani care le-au mai rămas după ce şi-au stins datoriile, oamenii şi-au cumpărat bilete şi au plecat în Italia. "Ce oameni... iar acum sunt vai de ei... Ea îngrijeşte un bătrân, iar el cu ziua prin construcţii. Dar tot e bine, au copiii mari, au putut să plece. Noi, cu doi copii mici, încotro s-o apucăm?".
Cine să îi răspundă acestei femei, cine să îi întindă o mână de ajutor când mii de familii sunt în aceeaşi situaţie?! Paradoxal, nu faptul că nu are ce pune pe masă (sunt obişnuiţi să se descurce şi cu mai puţin) a adus-o în starea aceasta, ci ruşinea şi teama. Ruşinea că din ajutorul de şomaj nu îşi mai poate plăti ratele la bănci, că a acumulat deja restanţe şi teama că într-o zi se va trezi cu executorul la uşă. Dezamăgirea că la ultima discuţie cu consilierul bancar, acesta, în loc să îi dea soluţii (iar femeia jură că a fost un client model, nu a întârziat nici măcar o dată cu plata până să devină şomeri), i-a vorbit în răspăr: "Păi, dacă v-aţi întins mai mult decât vă e plapuma!". "Ce plapumă, doamnă, (îmi explica femeia printre hohotele de plâns) că n-am făcut lux pe banii băncii, mi-am cumpărat un amărât de televizor, frigider şi maşină de spălat...". Acesta e doar un exemplu.
Un sfert dintre românii care au credite bancare nu au reuşit în primele luni ale acestui an să îşi achite ratele. Oficialii BNR spun că faţă de i
