Până la un punct, îmi pot explica succesul de critică înregistrat de cărţile Doinei Rusti de la debut (care s-a produs târziu, în 2004, cu Omuleţul rosti) până acum. S-a întâmplat, cred, ca într-una din povestirile acestui ultim volum: mai mult ca să se afle-n treabă, un adolescent mâzgăleste pe soclul unei statui câteva cuvinte despre o presupusă comoară a domnitorului Ghica, după care începe să filmeze rumoarea din jurul inscripţiei.

Prefăcându-se indiferenţi, trecătorii nu rezistă totuşi tentaţiei de a strecura, îndemnaţi de mesajul apărut din senin, bileţele cu cele mai ascunse dorinţe ale lor. Poate-poate se vor îndeplini. Unii bănuiesc cine se află în spatele actului de vandalism, dar nu le dă mâna să nu-şi încerce norocul. E săptămâna dinaintea Învierii, aşa că nici o minune (nici măcar una care-ncepe ca o farsă) nu trebuie refuzată. Spectacolul ipocriziei e grandios. La montaj însă, cameramanul amator constată că mare lucru nu rămâne din el: cadre, îmbulzeală, zgomot, confuzie, inexpresivitate.

Spre deosebire de personajul ei, Doina Ruşti nu pare să-şi dea seama de eşecul scenariului propriei afirmări. Dovadă chiar cartea de faţă, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti. Acum, sigur că nu e de datoria autorului să-şi demaşte, într-o situaţie sau alta, nereuşita. Treaba lui e să scrie, pe cat posibil, bine. Mă uimeşte în schimb lipsa de reacţie a comentatorilor când vine vorba de a semnala evidenţa acestei nereuşite. Dacă ţin eu minte, unul singur, anume Marius Chivu, a reuşit să se sustragă mirajului acestuia perdant. Ceilalţi l-au luat pe da în braţe şi nu i-au mai dat drumul, deşi ocazii ar fi tot fost: Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), premiată de altfel de Uniunea Scriitorilor, Lizoanca la 11 ani (2009).

Lucrul îşi are originea în confuzia dintre virtualitate şi valoare. Ca proiect, cărţile Doinei R