Cel puţin in mediul urban, aspiraţia mai veche a tuturor fetelor cu vârste intre doi şi douăzeci şi doi de ani - aceea de a fi balerine - a fost altoită pe aceea de a fi şi prinţese, sirene, zâne, intr-un cuvânt personaje de basm (de preferinţă pozitive). Ce se intâmplă după aceea cu această aspiraţie primordială vedem in viaţa de zi cu zi.
Din motive ce ţin de efectele incă netrecute ale izolării culturale la care am fost supuşi, aceste evadări intr-o lume minunată, proprie celor mici, au fost rareori intruchipate in spectacole profesioniste. Nu este vorba neapărat de numărul redus al acestui tip de producţie, ci mai degrabă de raritatea celor in care proporţiile dintre real, oniric şi discernământ asupra scenografiei, luminilor, costumelor, regiei sau acţiunii propriu-zise să se regăsească intr-o proporţie capabilă să ne transpună cu adevărat, indiferent de vârstă, in lumea basmelor.
Rareori am simţit căldura aplauzelor pentru lucrul bine făcut la un spectacol dedicat copiilor aşa cum s-a intâmplat la recenta premieră a Studioului Experimental de Operă şi Balet "Ludovic Spiess" (SEOB) al Operei Naţionale Bucureşti cu Visul unei nopţi de vară, poem coregrafic după piesa lui William Shakespeare, pe muzică de Felix Mendelssohn, in concepţia regizoral-coregrafică a Mariei Popa şi scenografia Andreei Koch (debut cu acest spectacol pe scena bucureşteană). Faptul că reprezentaţia a avut loc in foaierul galben al ONB a contribuit la crearea unei intimităţi, poate chiar a unei complicităţi speciale cu personajele.
Cât despre Puck - căci dacă Puck nu e, nimic nu e, atunci când vorbim de capodopera lui Shakespeare -, acesta a fost la inălţime. Actorul Iulian Gliţă a arătat prin interpretarea sa că intâlnirea de graţie dintre arta coregrafică şi cea dramatică este posibilă, cu accentul pe o impresionantă disponibilitate afectivă pentru publicul
