Cred că primul şoc trezitor pe care l-am trăit in privinţa felului in care este percepută presa pe teme creştine şi, mai larg, de spiritualitate a fost acum vreo 8-9 ani, când aveam o emisiune la Radio România Tineret (actualmente Radio3net).
Intr-una dintre zilele săptămânii, seara, vorbeam in direct timp de o jumătate de oră despre câte un film cu tematică spirituală, fapt pentru care emisiunea - cu o audienţă destul de insemnată - se intitula "Prin vitraliile filmului". Desigur, mă opream la filme care făceau referire la toate tradiţiile spirituale, nu numai la cele creştine. Ulterior am transbordat emisiunea pentru o scurtă perioadă la Radio Iaşi (poate o voi relua cândva, fie la radio, fie la vreo televiziune). Imediat alături, la acelaşi post, era o altă emisiune, in care un bun prieten, preot creştin ortodox, avea tot săptămânal câte un invitat cu care vorbea despre creştinism, dar şi despre multe alte probleme spirituale. Invitaţii săi erau de foarte bună calitate, iar părintele - o figură cu totul nonconformistă, adică aşa cum sunt majoritatea marilor spirituali autentici.
Intr-una dintre zile, o distinsă doamnă, care ne cunoştea pe amândoi, imi spune intr-o doară că in emisiunea mea l-aş imita pe părintele. Afirmaţia era de un ridicol uriaş - să fi vrut să fac acest lucru şi nu aveam cum. Erau două genuri jurnalistice cu totul diferite, iar temele abordate erau evident altele. Eu, profesor de istoria religiilor, făceam hermeneutica unor teme şi simboluri regăsite in operele cinematografice semnate de Andrei Tarkovsky, Akira Kurosawa, Kim Ki-duk,Martin Brest,Guillermo del Toroetc., pe când părintele dialoga despre cum să te porţi in biserică, ce mai inseamnă rugăciunea şi creştinismul azi ş.a.m.d. Puteam vorbi cel mult despre o atitudine inrudită, nonfanatică, deschisă spre toate zările duhului - fapt pentru care eram şi am rămas bun pri
