Trăim - mai mult ca oricând - în epoca urâtului, a exhibi-ţionismelor mizerabile, a kitsch-ului îmbrăţişat cu entuziasm de o generaţie nu doar incultă, ci şi de-o deprimantă goliciune sufletească.

Oamenii nu mai cred în nimic, viteza derulării evenimentelor ne face superficiali, nu mai avem timp să aprofundăm şi nici să înţelegem ce se întâmplă cu noi. Ştiu, fiecare epocă are idolii pe care-i merită. Dar cum să cedezi cu asemenea uşurinţă, ba chiar cu aplomb, în faţa prostului gust, a facilităţii obraznice şi a pseudovalorii dezgustătoare?

Explicaţiile nu sunt complicate: când ştacheta a coborât atât de jos, orice reumatic ambiţios o poate trece fluierând. Orice individ încruntat e asimilat grupului de înţelepţi ai neamului şi orice obrăznicătură cu aere de savant îşi găseşte rapid adepţii. Nimic nou sub soare -veţi spune. Şi aveţi dreptate. Ce e neobişnuit în ziua de azi e viteza impunerii unor asemenea modele. Nu e un fenomen pur românesc. Şi din acest punct de vedere suntem perfect sincronizaţi. Inconsistenţa, mărunţişul, aberaţia, mizeria, simplitatea naivă, gargara veselă şi găunoasă fac ravagii nu doar în mediile ne-culturale, ci şi în rândul elitei occidentale.

Privesc de-o vreme, cu un amestec de uimire perplexă şi filozofică apatie, succesul unui oarecare Ion Bârlădeanu. Pot înţelege că o generaţie de tocilari, pentru care aventura maximă o reprezintă călătoria cu metroul, cade retezată sub farmecul unui personaj cu o biografie desprinsă din romanele lui Eugène Sue. Ce nu înţeleg e transferul de - cum să-i zic? -fascinaţie: cum naiba pot să-ţi placă, ţie, elitistul care nu dă doi bani pe gustul omului de rând, nişte prostioare ce nu depăşesc nivelul şcolii generale? Înarmat cu foarfecă şi lipici, omul se „întrebuinţează" vârtos decupând alandala personaje istorice şi peisaje industriale, într-un aleatoriu scuzabil