Dacă prin gândire bipezii îşi conservă demnitatea, prin fabricarea de iluzii ei aţâţă revolte paşnice.
Lumea e câh, viaţa e pfui. Plouă cu sinucigaşi, ninge cu maniaco-depresivi, se semnalează averse de nihilism şi uragane de frustrare. Chiar prezentat de manechine topless, buletinul meteo al planetei sună sumbru. Bine, şi? Ce facem ca să ne păstrăm nădejdile întregi şi mintea laolaltă? Care e drogul pentru care nu te pedepseşte nimeni nicăieri? Răspunsul se unduieşte în fiecare dintre trestiile unduitoare ale lui Pascal şi are patru silabe: iluzia. Ea pare a fi una dintre puţinele mărfuri neperisabile din comerţul mintal şi sufletesc.
Dacă prin gândire bipezii îşi conservă demnitatea, prin fabricarea de iluzii ei aţâţă revolte paşnice. Fără iluzii, mulţi dintre noi ar avea măşti funerare în loc de chipuri şi ar refuza să facă vreun pas. În probele de sprint pentru struţi, păsărilor li se leagă de gât un borcănaş strălucitor la capătul unei tije, care le stă mereu în faţa ochilor. În semifondul nostru teluric, iluziile ţin loc de borcănaşe. Şi ce dacă nu atingem linia orizontului? Important e să nu punem frână elanului.
Când se adună în jurul cuiva, iluziile seamănă cu paiele care îmbracă sticlele vechi din pivniţe. Omul în care ne punem nădejdi răspunde prin garanţia propriei verticalităţi. Are umeri solizi, gata să susţină tone de aspiraţii, visuri şi dorinţe. E delegatul împuternicit prin speranţe, scamatorul cu o infinitate de buzunare, magul de uz comun care vindecă, rezolvă şi surâde.
Lucrurile se întâmplă ca în „Himera" lui Dan Verona, unde fiecare îşi doreşte ceva cu mâinile împreunate: „Unii-aşteaptă ca himera / Să instaureze raiul, / Alţii doar să nu mai sară / De pe linie tramvaiul. / Orbilor să dea vedere / Şi săracilor avere, / Celor neiubiţi, femeie, / Fumătorilor, tutun, / Hoţilor, o noapte neagră, / Însetaţilor, o bere, / Cerşet
