Este surprinzătoare precauţia extravertitului cineast Sergiu Nicolaescu de a se abţine, pe genericul peliculei Poker, de la formula un film de.... El optează... modest pentru un film în regia lui.... Ceea ce ar însemna că acceptă sau preferă să împartă auctorialitatea cu scenaristul Adrian Lustig. Dar marca certă şi determinantă nu întîrzie să ni se releve, imediat ce observăm că mutarea pe ecran a piesei omonime – puse în scenă la Teatrul de Comedie de Alexandru Tocilescu, cu numai patru personaje într-un unic decor de cameră – se produce prin strămutarea acţiunii principale a filmului în fosta vilă de la Snagov a lui Ceauşescu. Această primă mişcare regizorală e în recidivă inconfundabilă şi cu filiaţii tot atît de clare. În recentul Supravieţuitorul, Teatrul Odeon din plin centrul istoric şi modern al Bucureştiului – reper cultural-arhitectonic inamovibil al Capitalei României – era folosit ca laitmotiv, drept un hotel oarecare din Occidentul Europei. La fel cum procedau artizanii subculturali din prima jumătate a secolului trecut (Jean Mihail şi alţii), cînd plasau demidrame mondene în Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia sau în vila Minovici – ca şi cum acestea ar fi locuinţe private şi locaţii fără identitate. Sigur, nu la un Kammerspiel – fie el cu oricîte expandări – ne puteam aştepta de la performerul fostei „epopei cinematografice naţionale“, cu toate că succesul montării lui Alexandru Tocilescu, temeritatea soluţiilor sale scenice, cu efecte sonore şi grafice fantaste, în compensarea deficitului de acţiune, a surplusului de replici şi a fixităţii decorului, puteau deveni o provocare fertilă. N-a fost să fie. Deloc. Nenorocirea e că vasta vilă de la Snagov, ştiută la exterior din n documentare româneşti şi străine, este actant principal al filmului, inclusiv prin interioarele sale, cu decoraţiile murale unice, cu spaţiile, robinetele aurite şi mobil