Nu s-a discutat aproape deloc de felul în care scriitorii refuză proiectele propuse, în anii cincizeci, de doctrinarii politici. Teoreticienii realismului socialist, criticii oficiali ai regimului, paginile revistelor de cultură fixau, cu insistenţă, „îndatoririle" prozatorului.

El era ajutorul de nădejde al regimului, insul care să facă, din schiţele, nuvelele, romanele sale, opere pedagogice, cărţi de învăţătură, manuale. Era obligatoriu ca ele să se sprijine pe „eroul pozitiv", comunistul, salvatorul sau mântuitorul societăţii „vechi", să fie pline de încredere în viitor, în lumea de mâine, să definească sau să ilustreze Utopia comunistă. Să fie Biblia noii religii.

E important să subliniem că operele scriitorilor tineri care intră în literatură după moartea lui Labiş contribuie din plin la ruinarea Utopiei. Mai exact: operele unora dintre ei vor contribui la ruinarea utopiei. Există, în aceste pagini, un dublu limbaj: unul propus pentru oficialii regimului, pentru doctrinarii de serviciu, pentru cenzori, altul pentru cei care încearcă să se salveze de capcanele discursului oficial. Schiţele lui D.R. Popescu, Nicolae Velea, Augustin Buzura, Sorin Titel, Fănuş Neagu, George Bălăiţă intră în literatură, şi utilizeză din plin dublul limbaj. Şi, dacă „lumea din afară" a prozatorului putea fi mereu amendată, pusă sub semnul întrebării de comentatorul de veghe al regimului, scriitorul îi putea opune, cu oarecare şansă de succes, universul „lui". Prozele care sunt sau încearcă să fie „autobiografice" vor câştiga teren. Schiţele/nuvelele care îşi propun să evoce o copilărie sau o adolescenţă desfigurată dau şanse noi naratorului fiindcă răul cel mai rău al acestui timp este războiul. Răul acestui timp - al epocii postbelice - este seceta.

Ei, tinerii scriitori care încheie anii şaizeci ai culturii române, s-au născut la ţară. Su