O tînără autoare, Helene Hegemann, publică un roman cu un titlu ciudat: AxolotlRoadkill. Scrierea devine peste noapte un bestseller. *'

Se constată ulterior că unele pasaje ale cărţii sunt aproape cuvînt cu cuvînt copiate dintr-un alt „tom", pînă mai ieri nebăgat în seamă, apărut într-un tiraj redus, la o editură berlineză obscură, specializată în literatura de „underground"...

Împricinata recunoaşte, într-un prim moment, că s-a servit de romanul Strobo, al cărui autor, un blogger, se ascunde sub pseudonimul Airen. Îşi cere cu jumătate de glas scuze, nu se simte vinovată, în fond „nimic nu-i nou sub soare", mărturisind cu nonşalanţă că îşi jefuieşte fără cruţare amicii fără a se menaja nici pe sine...

La urma urmei, se fură orice -carduri bancare, date secrete, portmonee, idei. De ce nu s-ar fura şi experienţe de viaţă ori literatură? Iar dacă nu numai în spaţiul virtual, „oricum originalitatea nu mai există, ci doar autenticitatea", cum decretează teribilist la cei 18 ani ai ei Helene Hegemann, unde începe impostura, unde începe plagiatul?

Tupeul, abilitatea de a petici găurile de imaginaţie şi inspiraţie din propriul text cu fragmente decupate din scrierile altora, via internet, trecînd şi prin blogosferă şi web. 2.0, chiar dacă nu-i asigură compilatorului definitiva consacrare, îi poate garanta, în cazul deconspirării, doza necesară de scandal pentru a se plasa, o bună bucată de vreme, în centrul atenţiei. Relativizarea delictului de plagiat prin camuflarea „raptului" sub măştile unor sofisticate concepte ale teoriei şi istoriei literaturii - dacă va fi şi profesionist mediatizată - îi va aduce autorului şi editurii o glorie trecătoare, însă compensată de foarte mulţi bani. Este cazul Helenei Hegemann.

În bătălia iscată de romanul Axolotl Roadkill, s-au aruncat, cu argumente pro şi contra acuzaţ