Actualul proiect de lege a învăţămîntului (două legi, de fapt, pentru că, acum, Statutul personalului didactic, titlul IV din proiect, este o lege separată) stîrneşte meritate discuţii. Păcat doar că predomină comentariile după ureche, interpretările tendenţioase deloc nevinovate (nu e greu de priceput de ce sînt privite ca discriminatorii noile modalităţi de desemnare a organismelor de conducere, de ce sar ca arşi sindicaliştii), politizarea excesivă sau opiniile unor ziarişti care nu prea ştiu ce şi despre ce scriu. În vacarmul ăsta, din care se disting mai ales glasurile unor veleitari, pretinşi oameni de ştiinţă, ca Marga sau Miclea, criticaţi mereu de un Vlaston a cărui calificare e greu de aflat, vocile calme, echilibrate, ale celor într-adevăr pricepuţi, singurele care ar merita ascultate, răzbat foarte greu. Nu vreau să discut probleme punctuale, o face destulă lume şi am convingerea că multe chestiuni nevralgice îşi vor găsi rezolvarea: ştiu oameni inteligenţi şi interesaţi doar de binele şcolii, ce lucrează pe tăcute la îmbunătăţirea proiectului, care, cel puţin sub raport juridic, scîrţîie rău. Dar aş vrea să mă refer, oarecum în prelungirea „Bifurcaţiei“ din numărul 519 al revistei, „Despre calitate...“, la o problemă de principiu. Articolul 207, cu precizarea din articolul 209 (1), introduce masteratul didactic cu durata de doi ani drept condiţie necesară şi de neechivalat cu altceva pentru intrarea în învăţămîntul preuniversitar. Aceasta este o noutate care merită atenţie. Mie mi se pare o greşeală uriaşă, una de natură să îngroape şi cercetarea academică a facultăţilor de ştiinţe, şi învăţămîntul preuniversitar, deopotrivă. Iată de ce. În primul rînd, se introduce, prin lege, obligativitatea a ceva nedefinit în termenii acestei legi, nici a uneia precedente. E foarte riscant să operăm cu asemenea noţiuni vagi, pe care fiecare crede că le înţele