Descoperirea unei poezii reflexive la unul dintre poeţii aşa-zis „douămiişti“ nu este o sarcină uşoară, mai ales că mulţi dintre aceştia au ales să evidenţieze valorile expresiei poetice directe, opuse contemplaţiei, deschise explorării unei structuri identitare dependente de datele lumii contingente. Deschiderea spre existenţă a acestui mod de a scrie poezie este totală, limbajul poetic devenind calchierea limbajului cotidian, această explorare trezindu-se, de foarte multe ori, în faţa unui simulacru al vieţii. Teodor DUNĂ, de-a viul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 104 p. Nu acesta este însă cazul lui Teodor Dună. Deşi, cel puţin cronologic, aparţine aceleiaşi generaţii, acesta adoptă o expresivitate aparent neomodernistă, tributară unei vîrste oraculare a poeziei. La fel ca unii dintre afinii săi, Dan Coman sau Marin Mălaicu-Hondrari, poetul catafaziilor nu şi-a revendicat merite de grup prin aderarea la o Weltanschauung asemănătoare poeţilor care şi-au publicat volumele între 2000 şi 2010. Atitudinea faţă de propriul limbaj poetic arată o preferinţă pentru poezia ca limbaj privilegiat, ca abatere de la vorbirea curentă. Unicitatea expresivităţii sale este sporită atunci cînd, citindu-l pe Teodor Dună, constaţi că nu te afli în faţa unei poezii ermetice. Dimpotrivă, poemele sale par a rămîne suspendate în viaţă, par a fi „roase“ de elementele lumii exterioare, pentru că – aşa cum arată şi titlul ultimului său volum – poezia sa este o „joacă“ de-a viul. În ciclul „destrupări“, corpul nu mai este acel obstacol care separa gîndirea (poetică) de ea însăşi, ci mai degrabă ceea ce acţiunea poetică trebuie să exploreze pentru a atinge opusul gîndirii – domeniul viului. În acest caz, „visceralitatea cerebrală“, desprinsă parcă din poemele lui Artaud din L’ombilic des limbes, este transformată într-o limbă a intensităţilor, o sensibilitate ce pare a um