După deceniile de comunism, după încă 17 ani de deziluzii, amânarea (în 2007) cu încă doi ani a integrării României în Uniunea Europeană (UE) echivala cu o condamnare la muncă silnică. N-am ținut cont de avertismente, am forțat intrarea, am reușit și am deschis sticlele de șampanie. Departe de a fi eurosceptic, încă din 2004 am pus deoparte un articol al publicației ”The Economist”.

La data redactării lui a stârnit valuri de indignare în România și să le fi dat atunci dreptate analiștilor britanici ar fi echivalat cu trădarea de țară. Ce scria însă, în aprilie 2004, după ce a investigat situația de la București, ”The Economist”?

”Chiar dacă România ar încheia negocierile cu UE, nimeni nu va crede că această țară săracă și întinsă, al cărei venit pe cap de locuitor reprezintă 10% din media comunității, va avea un guvern eficient, judecători respectați, o economie de piață complexă și o bună implementare a legislației Uniunii Europene până în 2007.”

”Recrutarea și instruirea a circa 1.500 de judecători și ”îndesarea” principiilor independenței judiciare în mentalitatea judecătorilor și a politicienilor ar cere o muncă de cinci-zece ani, nicidecum de un an sau doi. De asemenea, pretenția ca guvernul să-și desfășoare activitatea într-un mod mai deschis și responsabil este una cam excesivă pentru politicieni care și-au învățat meseria în timpul tiraniei lui Ceaușescu. După ce Uniunea Europeană va înghiți în 2004 un număr atât de mare de țări ”prost echipate”, ea nu se va grăbi să repete experiența. Amânarea viitoarei extinderi, să zicem, pentru 2009 i-ar acorda României răgazul pentru a încheia reforme absolut necesare”.

Ceea ce în urmă cu exact șase ani părea un atac la dreptul României de a face parte din UE se dovedește acum că a fost o analiză corectă care ne-ar fi putut ajuta dacă am fi ținut cont de ea. Pentru că, dacă presiunea integrării s