Am convenit că răbdarea este o virtute morală, e adevărat, una problematică pentru omul actual, cel numit de unii şi om recent. Nu dorim deloc să intrăm în polemici inutile pe această temă (dacă, de pildă, actual ar fi, cumva sinonim cu recent şi dacă fiecare dintre cei doi termeni ar implica cumva şi cuvîntul decent) pentru acest motiv: dacă demersul de a descrie şi de a califica lumea în care trăim astăzi are, în principal, numai o întemeiere în sfera curentă a politicului (deci a puterii), atunci a avea răbdare şi a avea capacitatea de a aştepta indefinit ceva este, aproape sigur, considerat de foarte mulţi dintre noi a fi un lucru cel puţin nepotrivit. De ce? Pentru că noi ştim bine că omul ce face politică este nerăbdător aproape prin definiţie. El n-are timp de aşteptat; el este nevoit să cîştige alegători şi tot el trebuie, este chiar obligat să aibă, neapărat, succes în alegeri. Ce rezultă din acest tablou sumar? Că există în societate şi pentru fiecare în parte complicaţii nesfîrşite, că există tensiuni şi conflicte mereu reînnoite de interese divergente; rezultă că ducem, cu toţii, o viaţă deloc a priori simplă, deloc clară şi calmă, cum, probabil, ne-am dori; rezultă că, doar arareori, ca excepţie şi nu ca regulă, viaţa devine liniştită şi tihnită (cum ne place să credem că am merita). Ar putea oare – într-o atare existenţă, inevitabil grăbită şi pripită – locui, în sufletul unor oameni, o virtute precum simplitatea? La o primă aproximare, se pare că nu. De unde am putea pleca, totuşi, pentru a vedea în viaţa omului de astăzi măcar a unor crîmpeie de simplitate, dacă nu a simplităţii ca normă de comportare curentă în societate? În primul rînd, am putea pleca de la o altă premisă decît aceea conform căreia acţiunea, trăirea şi valoarea politică ar fi alfa şi omega vieţii noastre. E adevărat că politicul este tot mai important pentru calitatea guvernă