Ca orice oraş european respectabil, şi Bucureştii sunt străbătuţi de un râu. De ce a fost aleasă Dâmboviţa de către ctitori nu putem şti: debitul anemic a făcut intotdeauna rizibile incercările locuitorilor de a o transforma intr-o pavăză naturală. Mai mult decât a incetini iureşul atacurilor duşmane nu se putea pretinde micului râu, iar uneori nici măcar atât... Sinan Paşa şi-a indrumat oştirea prin Bucureşti străbătând de-a lungul Vadul Dâmboviţei, care abia acoperea copitele cailor. Cetatea de lemn a lui Bucur a fost prefăcută in scrum in câteva ceasuri. Va renaşte, insă, din propria cenuşă, ca miticul Phoenix…
Din nefericire nu ne-au parvenit imagini realiste privind oraşul renăscut. Până către inceputul veacului al XIX-lea, vederile din Bucureşti s-au incadrat in categoria celor convenţionale privind Imperiul Otoman, adică: un fir de apă străbătând munţii şi oferind protecţie naturală unei cetăţi cu ziduri groase şi turnuri cu semilună. Numai forţând imaginaţia am putea localiza in aceste "vedute" diversele monumente existente in epocă. Restul - munţii, Dâmboviţa protectoare şi pădurea de semilune - fiind de tot hazul.
Prima imagine reală şi realistă a Bucureştilor datează din 1794 şi o datorăm pictorului Luigi Mayer. Prezintă un colţ mărginaş al oraşului dominat de mânăstirea Mihai Vodă cu morile sale de apă. Remarcabil este şi podul de lemn pe care trece un rădvan spre Curtea Domnească, ansamblu de clădiri situat ceva mai sus de mânăstire.
Câteva decenii mai târziu, pictorii-călători, pătrunşi de morbul romantic al exoticului, vor picta şi desena trecerea Dâmboviţei prin Bucureşti cu plăcerea detaliului crud, pigmentat - dupăgust - cu scene fanteziste sau cu prezenţe umane atât de disproporţionate, incât rezultatul are un aer halucinant. A excelat in această manieră Michel Bouquet, dar, dacă vom privi cu atenţie planşele semnat
