Acum doi ani, preşedintele Băsescu şi liderii partidelor parlamentare semnau Pactul Naţional pentru Educaţie. Zilele trecute, ministrul Educaţiei a recunoscut că dezbaterile publice, de acum, pe Legea educaţiei nu erau menite să ducă la modificări semnificative, iar Guvernul a cerut Parlamentului discutarea legii în regim de urgenţă, ceea ce nu e doar absurd în sine, dar contravine flagrant ideii de pact naţional, de reformă esenţială adoptată cu sprijin politic şi social larg. Ce s-a schimbat în aceşti doi ani? Probabil nimic. Ideea unui pact naţional pentru educaţie apăruse de mult în societate, tocmai ca urmare a nenumăratelor reforme oarbe, confuze şi nerealiste făcute de fiecare ministru – mai mult ca să demonstreze că el şi partidul lui au o viziune asupra învăţămîntului, decît pentru a oferi soluţiile necesare acestui sector. Într-adevăr, un pact naţional părea singura modalitate de ieşire din criza perpetuă a învăţămîntului. În plus, Pactul venea la ani după apariţia conflictului dur dintre Traian Băsescu (plus PDL) şi restul clasei politice. Se putea presupune că, pe lîngă conflict, s-a identificat o zonă de mare interes pe care e posibilă colaborarea. Din păcate, însă, forma finală a proiectului de lege nu a mai fost negociată la modul serios cu nimeni, nici cu opoziţia, nici cu sindicatele, nici cu opinia publică, respectiv elevi şi părinţi. Desigur, ar fi nerealist să crezi că o înţelegere perfectă între toţi aceşti factori este vreodată posibilă. Ar fi nefiresc. Pînă la urmă, există interese fundamental divergente între beneficiarii şi furnizorii de educaţie, între sindicate, partide şi elevi şi, mai ales, între putere şi opoziţie. Evident, opoziţia va încerca să critice puterea şi atunci cînd nu e cazul, pentru acumularea de capital politic. Însă chiar şi aşa, se putea urma consensul pînă la punctul său de maxim posibil, după care, de-abia, să