Două sînt cele mai radicale şi mai spectaculoase interpretări ale operei lui Caragiale ivite în România după anul 1989, dar nici una dintre ele nu este un produs al noilor timpuri. Ambele aparţin unor autori care nu mai erau în viaţă la acea dată.

Amîndouă sînt recuperări sau, poate mai exact, redescoperiri ale unor texte care pînă atunci nu putuseră circula public în România din motive politice. Autorii lor sînt rusul Lev Davidovici Bronstein, cunoscut sub numele de Lev Troţki, şi românul N. Steinhardt. Fuseseră, ambii, nişte eretici în raport cu statutul şi condiţia lor iniţiale. Ambii proveneau din familii evreieşti înlesnite, de moşier cel dintîi, de înaltă burghezie citadină celălalt. Ambii erau firi exaltate, spirite neliniştite şi efervescente, ambii erau cultivaţi şi poligloţi, ambii erau jurnalişti şi eseişti foarte înzestraţi, ambilor destinul le-a fost fracturat de comunism în varianta lui stalinistă.

Primul s-a convertit la revoluţionarism teoretic şi practic, a îmbrăţişat apoi credinţa bolşevică, a devenit unul dintre stîlpii sistemului sovietic, a fost creatorul Armatei Roşii, a intrat apoi în conflict cu Stalin, care se autoproclamase şi se făcuse totodată acceptat ca gardian al ortodoxiei comuniste, sfîrşind prin a fi asasinat în exil din ordinul acestuia. Al doilea, în tinereţe cosmopolit şi occidentalizant, s-a apropiat apoi de gînditori tradiţionalişti şi chiar naţionalişti, a trecut vreme de peste patru ani prin închisorile comuniste din România de după al Doilea Război Mondial, s-a convertit în detenţie la creştinismul ortodox şi apoi s-a călugărit, sfîrşind ca monah la o mănăstire din Maramureş.

Amîndouă interpretările, şi a lui N. Steinhardt, şi a lui Lev Troţki, fuseseră deja publicate înainte de 1989, dar în afara României, una în Franţa, în 1975 (în româneşte, într-o revistă de exil, sub pseudonim1