Salonul anual de Carte de la Paris şi-a păstrat în ochii cititorilor un prestigiu pe care probabil că nu-l egalează eficienţa sa în domeniul afacerilor. N-are importanţă! Pentru scriitori, pentru media şi mai ales pentru cititori, Salonul („cea mai mare librărie din Paris“) rămîne un punct central al anului editorial care s-a încheiat şi un prag pentru cel abia început. Vineri, 26 martie, şi-a deschis porţile cel de-al treizecilea Salon al cărţii de la Paris, ediţie jubiliară marcată prin prezenţa unui mare număr de autori din ţara gazdă, din Turcia, invitat special (calitatea de „invitat de onoare“ a dispărut), din Rusia, care inaugurează astfel un sezon întreg de prezenţă culturală în Franţa, precum şi din paisprezece ţări africane, care sărbătoresc cincizeci de ani de la obţinerea independenţei: în total o sută zece scriitori, între care Jean d’Ormesson, Eric Emmanuel-Schmitt, Marie Darrieussecq (autoare a unei cărţi – între pamflet şi cercetare – despre plagiat şi „plagiomniaci“: Rapport de police, Ed. P.O.L.), Paul Auster, Lobo Antunes, Amélie Nothomb, Enrique Vila-Matas, Imre Kertesz ş.a. Cu tot caracterul jubiliar şi festiv al manifestaţiei, Salonul se resimte de condiţiile speciale în care are loc, nu numai din cauza crizei economice care se reflectă în industria editorială şi în general în media, dar şi din diverse motive, mai mult sau mai puţin subiective: cu cîteva zile înainte de deschidere, Le Figaro ne anunţă că preşedintele Sindicatului naţional al editorilor, influentul Serge Eyrolles, a demisionat. Cum pentru locul rămas vacant s-au anunţat doi candidaţi, reprezentînd două mari grupuri editoriale, urmează un conflict mai mult sau mai puţin mocnit, Hachette îşi diminuează de nouă ori participarea, rămasă simbolică, iar alte edituri lipsesc cu totul, între care Bayard, Laffont etc. Cartea franceză este prezentată bine, ca întotdeauna, şi sesiuni