De la filozofi aşteptăm mult, chiar şi atunci cînd sunt cu un picior în groapă. Ba avem ambiţia ca, după felul în care mor, să hotărîm cîtă dreptate au avut în viaţă.

Aşa se explică de ce, în cazul lor, refuzăm să vedem în moarte un banal episod sau o anostă stingere. Ne încăpăţînăm să le privim sfrşitul ca pe o confirmare a adevărurilor pe care le-au susţinut.

Alţi oameni au voie să moară simplu, dispărînd dintr-o dată şi fără ecouri postume, dar filozoful nu. La el, moartea se cere a fi argument de retorică şi tresărire de atitudine, aşadar o prelungire funerară a ideilor vii, şi ni s-ar părea o inconsecvenţă ca tocmai el să îndure un sfrşit lipsit de fabulă însoţitoare. Căci mai importantă decît moartea e trena de poveşti ce pot fi ţesute pe marginea ei. Asta nu înseamnă că pe gînditori ni-i închipuim murind musai cu gesturi de vodevil, ca sub imperiul unei intenţii de teatralitate frivolă, ci doar că ne dorim ca, măcar în cazul lor, catastrofa să fie înzestrată cu sens. E filozof cine ştie să dea lucrurilor mizerabile o tentă onorabilă, iar moartea e mizeria în faţa căreia fiecare reacţionează cum poate.

Profesorul Gheorghe Vlăduţescu şi-a propus să cerceteze felul în care mureau, în Grecia antică, filosofii. La capătul unei munci de acribie arhivistică, răscolind aşadar sursele credibile (de la Diogene Laertios la Plutarh, de la Xenofon la Pausanias) care conţin detalii despre circumstanţele morţii filosofilor, autorul a obţinut o antologie de citate şi comentarii privitoare la felul cum mureau gînditorii. Cu toate că informaţiile sunt selectate prin prisma uneia şi aceleiaşi teme, volumul n-are monotonie şi nici platitudine. Mai mult, conţinutul nu e funebru, ci are pitorescul unei scurte istorii a filozofiei antice. Sunt înfăţişate viaţa şi sfrşitul celor şapte înţelepţi, precum şi celor mai importanţi filosofi. Cum