Americanistica s-a profilat ca opţiune de studiu, la noi, după iniţierea – pe cont propriu sau sub egida unor instituţii de cultură (centre de cercetare, programe universitare) – sondajelor în această direcţie. Era firesc să se petreacă astfel, dar nu era firesc să se întîmple atît de tîrziu. Rolul pe care au ajuns SUA să îl joace în bătrîna Europă după primul război mondial şi, încă şi mai tare, după cel de-al doilea trebuia să suscite interesul cît de devreme s-ar fi putut. Din nefericire, în România cultura instituţionalizată ţine de decizia politică, iar politica este rareori proactivă. Se preferă, de ere, menţinerea în siajul Marilor Puteri, într-o vasalitate perpetuă. Dacă, deci, Moscova a decis că America reprezintă inamicul, problematica americanistă a devenit un teritoriu tabu. Asta în pofida faptului că importanţa strategică a subiectului trebuia, ea însăşi, să împingă către o permanentă evaluare a lui cu mijloace ştiinţifice, măcar pentru a şti în orice moment ce se mai întîmplă „în tabăra cealaltă“. Erau însă vremuri de confruntare pentru hegemonie între două lumi adverse şi idiosincraziile au depăşit interesul real, prudenţa, inteligenţa şi pragmatismul benefic. Chiar dacă după 1990 lucrurile s-au schimbat, conturînd, pe măsură ce iliescianismul (numesc astfel regimul de perestroika fără glastnost dintre 1990 şi 2004, cu excepţia anilor de început de deschidere dintre 1996 şi 2000, încununaţi de vizita clintoniană la Bucureşti) era lăsat în urmă, opţiuni mai decise pentru Vest, a trebuit ca inaugurarea studiilor americane să se producă în „breşele“ temporale dinainte şi de după secvenţele Iliescu: la nivel masteral în anii 1996 şi 1997, iar la nivelul licenţă să aştepte anul 2004, cel puţin la Cluj, pentru deplina afirmare. Ele au fost, de altfel, pe acest fundal istoric, rodul direct al climatului de autonomie universitară, şi nu iniţiative sosi