Unde-i poporul meu?" este întrebarea cu care se încheie filmul lui Pavel Lungin şi pe care Ivan cel Groaznic o adresează crivăţului şi iernii, vânăt de ură, singur pe tronul, pregătit să prezideze un nou spectacol al execuţiilor asezonat cu plăcinte ruseşti.

Există un moment în care fiecare dictator constatând golul din jurul său pune aceeaşi întrebare aparent naivă, aparent inocentă. Poporul târât în mizeria în care orice tiranie îl aduce, o tiranie al cărui ingredient nelipsit este dat de providenţialismul conducătorului, de vizionarismul său găunos şi de rolul de justiţiar pe care şi-l asumă a dispărut. În locul lui, se pezintă anamorfotic unul şi acelaşi chip al terorii. Pavel Lungin ne oferă nu doar un portret istoric remarcabil, ci şi ecuaţia unui absolutism sângeros, o mistică a puterii devoalată în toată ipocrizia ei, deghizată în mărturie creştină. Faţă în faţă se află Ivan Vasilievici, Ţarul (Pyotr Mamonov) şi Mitropolitul Filip (Oleg Yankovskyi), două puteri, una lumească şi limitată prin nemărginită cruzime, alta cerească şi nelimintată prin bunătate, două puteri care-şi au sediul în doi oameni al căror destin se intersectează dramatic, întâlnire similară, dar pe alte coordonate, cu aceea dintre regele Henric al Il-lea al Angliei şi Arhiepiscopul Thomas Becket pentru cine îşi mai aminteşte puţină istorie cât şi filmul lui Peter Glenville, Becket (1964) cu Peter O'Toole şi Richard Burton în rolurile principale, film realizat după piesa lui Jean Anouilh, Becket sau onoarea zeilor. Dacă în Ostrov (2006), regizorul urmărea adâncimea unui suflet autoexilat la un mal parcă etern, aşteptându-şi acolo izbăvirea pentru o vină veche, aici Ţarul aşteaptă o iluzorie izbăvire, profesează o falsă pietate, osârdia lui întru rugăciune avându-şi echivalentul în cruzimea exponenţială cu care îşi tratează vasalii. Pentru Ţar încă nu s-a inventat ideologia,