În istoria literaturii, noţiunea de generaţie a fost introdusă de Albert Thibaudet în anii 30 ai secolului trecut. Marele critic francez identifica generaţia literară cu aceea biologică, numărând câte trei pe secol.

înainte de formaliştii ruşi, istoria literaturii a fost mai mereu „periodizată" (cu un termen astăzi desuet, dar aflat la mare cinste în vremea studenţiei mele) în funcţie de unităţi de măsură cum ar fi secolul sau epoca. Italienii au recurs primii la suta de ani, vorbind de duecento sau de quatrocento. La noi, aşa a procedat Al. Piru. Eu însumi am folosit împărţirea pe secole, dar în subsidiar, ca să precizez limitele mari ale literaturii române. Epoca era de regulă aceea politică, a unei domnii sau a unei forme de guvernământ. G. Călinescu însuşi se referea la „Epoca domnitorului Carol". Există şi periodizări în funcţie de unităţi de măsură interne, cum ar fi curentele literare. Sau o combinaţie a uneia sau mai multora dintre acestea. Pentru perioadele mai noi, era nevoie de unităţi mai mici. Probabil de aici provine ideea de generaţie a lui Thibaudet. Ca şi din sentimentul că viaţa literară are proprietăţi comune cu viaţa oamenilor în general. Inovaţia pe care o datorăm formaliştilor ruşi constă în renunţarea la criteriul biologic sui-generis pe care îl implicau, direct sau indirect, toate periodizările de până la ei şi în înlocuirea lui cu un criteriu aşa-zicând politic. Tot extern, acest criteriu are meritul de a „decupa" istoria într-un fel mai firesc, presupunând că o epocă nu începe niciodată unde se sfârşeşte alta, ci se „încălecă" precum plăcile tectonice în geologie şi sugerând că trecerea de la una la alta se face prin „centrarea", respectiv „marginalizarea", pe cale „revoluţionară", a standardelor tematice, stilistice sau de lectură.

Revenind la ideea de generaţie, se cuvine să ne punem câteva întrebări. Prim