De când am scris o carte despre bătrâneţe, deşi numai studiu nu se poate numi, trec drept specialist al problemei. Ceea ce - devenit, din „teoretician", practicant al senectuţii -n-aş mai avea cum să fiu.

Fapt este: mi se cer conferinţe, contribuţii. Mai nou, mă vor şi la o dezbatere. Iar n-am ştiut să refuz. Sunt în aşteptarea evenimentului. Ce va fi vom vedea. Deocamdată, azi-dimineaţă m-am trezit la 3,38. Să mai adorm n-a fost chip. Cum se întâmplă, au început să defileze prin cap diverse nimicuri, printre care şi ipoteze despre felul cum aş putea să mă descurc. Asta, oarecum panicat de întâmplări similare recente, când a cam fost prăpăd. La Braşov, o sesiune de comunicări despre mine (ei, da!) şi despre de curând dispărutul Petre Stoica s-a încheiat, „apoteotic", cu întrebări adresate celui acolo de faţă. Mie, cum ar veni. A fost, în decursul celor două zile, singura abatere de la durata fixată, cu intransigenţă, de Andrei Bodiu. Două ore ar fi trebuit să dureze. După o oră şi jumătate, am capotat (lasă că nici până acolo.). Am început să răspund că nu ştiu să răspund, până când T, prezentă şi vigilentă, sesizând impasul, i-a făcut semn lui Andrei care - de voie, de nevoie - a cedat. Iar ieri, telefon de la România Cultural. Că au o evocare Lucian Raicu, că dacă sunt de acord să „intervin" şi eu, că - fiindcă da!, cum să nu! - vor reveni după masă cu un telefon. Ce a ieşit, nu mai spun! Ba, ironie peste pupăză!, pe la nouă seara m-am pomenit chemat de o doamnă entuziast binevoitoare: „Ascultaţi-vă, că vorbiţi pe România Cultural!" M-am ferit la timp.

Cum zic, azi-dimineaţă au defilat ipoteze. „Frânturi" de gând. Şi acum îmi spun să notez ce-mi mai amintesc. Nu pot să vorbesc despre bătrâneţe. Pot numai despre bătrâneţea mea. Cu asta, am şi intrat în miezul problemei. Aşa cum nu există boală, ci numai bolnavi, nici bătrâneţe nu ex