Actorul Marius Manole a debutat la Brăila şi foarte curînd după aceea a ajuns la Teatrul Naţional din Bucureşti. Regizorul Radu-Alexandru Nica şi-a început cariera artistică la Teatrul (acum Naţional) „Radu Stanca“ din Sibiu şi a continuat tot acolo. Scenografa Velica Panduru a devenit cunoscută la ceva timp după încheierea studiilor, considerată fiind, în scurt timp, drept „o stea ascendentă“ a domeniului. Toţi trei sînt exemple de artişti români de teatru „emergenţi“. Luna viitoare, revista UBU. Scène d’Europe publică un întreg număr tematic dedicat „emergenţei“ în teatrul european. Un termen foarte la modă în ultimii ani, cuvîntul „emergent“ nu are, practic, un echivalent în româneşte; poate că cea mai apropiată de sensul evoluţiei spre consacrare ar fi expresia „în devenire“. Ca subiect de meditaţie asupra dinamicii locale a unui teatru, tema publicaţiei franceze ridică o întrebare interesantă: cum se devine în artele spectacolului din România? Consacrarea e o chestiune de creativitate dovedită în lucru şi de vizibilitate – iar din acest punct de vedere, înainte de Revoluţie, problema era mult mai simplă decît acum. Expunerea publică de care a beneficiat Andrei Şerban, de pildă, la debutul său e astăzi de neimaginat pentru un tînăr absolvent de regie; o carieră se construia din facultate – una singură, la Bucureşti (în cazul lui Şerban, a fost vorba de montarea lui cu Eu nu sînt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu), sub ochii criticilor. Numărul studenţilor la Teatru era controlat, ceea ce, practic, presupunea o adecvare a numărului absolvenţilor la posibilităţile de absorbţie a pieţei muncii. De ce astăzi apar atît de puţine nume noi şi interesante? A scăzut potenţialul creativ al naţiunii, s-a diminuat atît de mult interesul pentru teatru – al spectatorilor, ca şi al viitorilor artişti? În vremurile noastre, „liberalizarea“ academică a dus la inflaţia de u