Mâine, Lucian Bute boxează acasă la el, în Canada, cu Edison Miranda pentru centura mondială. Acasă, la părinţii şi la compatrioţii săi nu poate fi văzut pe micile ecrane, cum s-ar fi cuvenit.

Televiziunile importante, în frunte cu cea naţională, nu catadicsesc să plătească transmisia. Suma e modică, 110.000 de euro, cam cât ar costa o maşină ministerială în care să-şi plimbe fundul vreun potentat. O naţiune deprimată de o criză interminabilă nu poate să-şi odihnească ciolanele şi să-şi învioreze sufletul prăvălită în fotoliu, cu inima lipită de un român care aspiră la gloria universală.

E obligată, în schimb, ­­să-şi toace timpul şi iluziile, înghiţind cu noduri ştiri macabre, show-uri penibile, glume deşucheate, cascade de manele, filme de duzină, dezbateri formale, apă bătută în piuă. În decembrie anul trecut, când Lucică a boxat cu Duarte, tot pentru titlul suprem, un refuz oficial asemănător a fost suplinit de primarul Buşteniului, Emanoil Savin, care a pus banii pe masă. Un gest patriotic, în ultimă instanţă, pe care nu-l poate perpetua la infinit. La vremea respectivă, presa s-a inflamat, luând în tărbacă instituţia din Calea Dorobanţilor, comparată, îmi amintesc, de confratele Mihai Vişoiu cu un „Cimitir al elefanţilor".

Situaţia, iată, se repetă, semn că elefanţii râd în continuare de noi toţi în cavourile lor de lux. După o socoteală simplă, numai banii din reclama aferentă evenimentului cu pricina ar fi acoperit investiţia. Nu banii lipsesc, ci mintea şi sufletul.