Acuzaţiile ucrainene privind „pretenţiile teritoriale" româneşti asupra insulei Maican nu sunt decât o şarjă în războiul declanşat de la Răsărit pentru controlul gurilor Dunării. La numai câteva luni după invadarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, Stalin a oferit partea de sud a acesteia (Bugeacul) Ucrainei, pentru a readuce gurile Dunării şi comerţul pe Dunăre sub control rusesc ferm, un obiectiv strategic pe care Moscova îl urmărise încă din secolul 19.
Câtă vreme România a făcut parte din blocul comunist, ruşii nu au modificat aranjamentele privind navigaţia pe Dunăre convenite încă din 1856, după Războiul Crimeii, când Comisia Dunării a decis să amenajeze canalul Sulina pentru navigaţie. La vremea respectivă, Dobrogea aparţinea Imperiului Otoman, în vreme ce Basarabia de Sud fusese retrocedată Moldovei. După ce Dobrogea a revenit României, ruşii au avut grijă să reocupe sudul Basarabiei.
În august 1991 Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, iar în septembrie o navă ucraineană - „Rostock" - a eşuat „convenabil" într-o secţiune îngustă a canalului Sulina, blocând circulaţia, care nu a fost reluată în ritm normal până în 2005. În 2004, Ucraina a început lucrările la canalul Bâstroe pentru a deturna traficul de pe canalul Sulina. Ucrainenii au adâncit şi au lărgit canalul şi au introdus o taxă semnificativ mai mică decât cea percepută de partea română. În urma acestor lucrări, echilibrul debitelor de apă este grav afectat, ceea ce ameninţă ecosistemul Deltei Dunării. Practic, lărgirea Bâstroe atrage un flux mai mare de apă pe braţul Chilia şi lasă celelalte două braţe - Sulina şi Sfântu Gherorghe - fără apă, existând un risc serios ca numeroase lacuri, gârle şi canale să sece. Pericolul ecologic este unul real şi a fost recunoscut ca atare de toate organismele internaţionale, mai puţin de Academia Ucraineană de Ştiinţe, c
