Absenţa documentelor privind românii din evul mediu timpuriu duce la ipoteze spectaculoase asupra acelei perioade istorice. De la plecarea romanilor din Dacia şi până la primele voievodate româneşti documentele privind poporul nostru sunt rarisime. Acest răstimp a fost numit de unii istorici „mileniul de tăcere al poporului român". Astfel, vremea respectivă este departe de a fi cunoscută, iar ipotezele privitoare la ea abundă. Aşa se întâmplă cu multe dintre străvechile noastre monumente, asupra cărora plutesc misterele şi legendele. Printre ele se află biserica Sân Nicoară, din Curtea de Argeş, şi biserica din Densuş.
Unele legende o atribuie pe prima doamnei lui Negru Vodă, Margareta, iar altele spun că a fost înălţată de doamna Clara, mama vitregă a lui Vlaicu Vodă. Forma stranie a bisericii i-a făcut pe unii să o considere un templu geto-dacic, iar pe alţii s-o creadă catolică. S-a păstrat multă vreme ca o impunătoare ruină, şi e aproape sigur că nu a fost ortodoxă, fiindcă, privită în totul, această biserică nu are forma răsăriteană a unei cruci, lipsindu-i ramurile, adică boltiturile, din dreapta şi din stânga, ale stranelor. Are o singură încăpere, dar o a doua se găseşte alipită la ea, dinspre partea intrării principale, sub un puternic turn cu trei rânduri. Ipoteza că acest sfânt lăcaş ar fi fost un templu precreştin e întărită şi de trei temple rupestre, din apropiere, la Corbi, Nămăeşti şi Cetăţuia-Negru Vodă, cu siguranţă geto-dacice.
Biserica de lângă Sarmizegetusa
La fel de stranie e şi biserica de la Densuş, judeţul Hunedoara, cu hramul Sfântul Nicolae, acelaşi ca la Curtea de Argeş, Sân Nicoară fiind varianta populară românească a numelui bizantin. Cea de la Densuş e datată până în 1280. Are o încăpere centrală, pătrată şi o absidă la sud-est. Alte încăperi au fost adăugate în veacurile XIV şi XV. La exterior, e de reţinut p
