Nu cred că exagerez flagrant dacă spun că Viaţa unui om singur mi se pare cea mai lamentabilă - adică de compătimit - confesiune din memorialistica literaţilor noştri.

Până acum, memoria mea afectivă îi rezervase acest loc lui Romul Munteanu, de ale cărui evocări m-am apucat în trei rânduri, zadarnic, să scriu: aşa de crudă era despuierea de sine, atât de nemiloasă autoscopia umilirilor, frustrărilor, complexelor şi eşuării deopotrivă anatomice şi sentimentale, sociale şi profesionale, conjugale şi profesorale, încât a glosa cu cinică seninătate un astfel de nemilos ecorşeu făcut de bunăvoie mi s-a părut de fiecare dată ceva pur şi simplu inuman.

Ei bine, după ce am trecut, fireşte, prin furia iniţială şi după ce mi-am depăşit, nu fără o vagă senzaţie de greaţă, impulsurile de şarjare acidă, am observat că sunt brusc îmblânzit de o milă nesfârşită faţă de personajul Adrian Marino, ca şi faţă de nedreptatea supremă, pe care şi-a făcut-o, în posteritate, cu mâna lui. Anume faptul că, din pricina pânzei freatice ireversibil îmbibate cu venin din străfundurile fiinţei sale, toate ideile indiscutabil valabile, toată voinţa lui de sistem, dar mai cu seamă admirabila sa pledoarie pentru construcţia culturală temeinică şi de durată - în contracurent cu firea şi tradiţiile eseisticii române - s-au văzut şi se văd condamnate la uitare, alterare sau persiflare, de nu cumva la ridicol. Or, aşa ceva este un păcat capital, egal cu sinuciderea, aş zice.

Fierea memoriei rele

Evocativul, cum ştim, e determinat îndeobşte de natura memoriei: bună sau rea. Sunt memorialişti care ştiu să facă alchimia urâtului, a înfrângerilor şi eşecurilor din propria existenţă, în numele unei morale (cvasi-idilice) a fabulei, pentru care ceea ce contează este extragerea notelor peren-exemplare, a seninătăţii finale, şi nu autoetalarea masochistă.