Anual, sute de elevi şi studenţi din România aleg să plece la studii în afara graniţelor. Foarte puţini vor să se întoarcă. Dintre aceştia şi mai puţini chiar se întorc. Eu fac parte din categoria celor care au ales să plece şi nu vor să se mai întoarcă.

Întrebarea firească ar fi "de ce?". S-a speculat şi încă se mai speculează o gamă foarte variată de motive, s-au scos în faţă tot felul de pretexte, din toate domeniile, însă rar sunt invocate lucrurile esenţiale. Nu plec din cauza situaţiei economice a României, nu plec pentru că acolo există şanse mai mari pentru un loc de muncă foarte bine plătit, nu plec visând la un Babilon financiar. M-aş descurca cu acest aspect. Nu plec nici pentru că învăţământul românesc este o hibă neinteligibilă, plină de alte milioane de hibe mai mici: numărul mare de profesori incompetenţi, programa prost făcută, modalităţile depăşite de predare. Aş trece şi peste asta. Adevăratul motiv pentru care vreau să plec şi să nu mă mai întorc este de cu totul altă natură şi ţine strict de moralitatea şi mentalitatea poporului român.

Până la vârsta de 18 ani, am ajuns, din nefericire, să simt un mare dezgust faţă de propriul popor. Acum câţiva ani vroiam să fac ceva pentru România, să schimb ceva, să încerc. Însă, în aceşti câţiva ani am înţeles că a încerca să schimbi ceva în România este periculos. Eşti luat fie drept nebun, fie drept prost. Există în noi o repulsie subită şi o furie ce frizează patologicul faţă de tot ceea ce iese din amoralismul turmei. Orice implicare în încercarea de schimbare a României este o aventură de proporţii imense, ca o cursă de maraton pe un teren înţesat de mine antipersonal. Poporul român pe care l-am văzut şi, cel mai important aspect, pe care l-am simţit pe propria-mi piele, nu cred că poate fi schimbat. E un popor violent, intolerant, xenofob, laş, puturos. În fiecare zi, pe stradă, sunt lovită de