Există multe feluri de nori, de diverse forme, consistenţe, culori, ameninţători sau prietenoşi, purtători ai tronurilor cereşti sau doar smeriţi cărători de apă.
Există norii geografilor, aşezaţi perfect în denumirile lor latineşti şi în ecuaţia previzibilă, ştiinţifică a lumii acesteia: cirrocumulus, cirrus, cirrostratus, pe urmă altocumulus. Cu cât se apropie mai mult de pământ, norii îşi amestecă invariabilele atribute ştiinţifice cu schimbătorul destin al oamenilor: iată, norii joşi se numesc cumulus humilis, cumulus mediocris!
Norii poeţilor nu sunt rodul unei cercetări riguroase, cu capul lăsat pe spate şi cu gura căscată din pricina uimirii sau, dimpotrivă, a spondilozei. E plină literatura lumii de nori, alcătuiţi din sunete şi litere înlănţuite diferit într-o mulţime de limbi. Cei mai antipatici poartă povara precipitaţiilor sau servesc drept material didactic pentru diverse lamentaţii pe teme înalte, filosofice şi încâlcite (“Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”…!). Oricum, a scrie despre nori nu e o treabă deloc uşoară. Aşa crede Stephane Audeguy: “Nimic pe lume nu e mai fascinant decât norii, poate doar oceanul; dar aici e primejdia. Căci, de asemenea, nimic nu e mai zadarnic, mai inşelator, mai stupefiant ca aceasta materie mereu schimbătoare, mereu înnoită şi pe care atât de uşor te poţi istovi voind s-o descrii, s-o înţelegi, s-o domini”
Vechi şi respectate emanaţii ale înţelepciunii populare au văzut în nori o posibilă formă de inadecvare la realitate, în sensul practic: căci “a umbla cu capul în nori” pare mai degrabă o vină, rareori un elogiu.
Pentru zugravi şi iconari, norii sunt un soi de fotolii comode, pentru şezutul îngerilor, sfinţilor, tolăniţi la taifas cu însuşi Dumnezeu. În fine, în epoca noastră digitală, în care nu prea ai motive să te uiţi în sus ca să vezi ceva interesant, există oameni atât de pasionaţi de
