Cum am putea schimba vreodată mentalităţi în ţara asta, când de Paşte sau de sărbători nu mai există nici urmă de tradiţie, spiritualitate sau de bun-simţ? În fiecare an, totul degenerează tot mai mult. Bucuria de a lua un cozonac, de a căuta un cadou, de a merge la biserică şi de a aprinde o lumânare dispare şi se transformă în dorinţa de a evada din mulţime şi din oraşul în care Paştele este prilej de beţie şi îmbuibare şi distracţie în cluburi. Sinistru!

Cum am putea resuscita o generaţie întreagă să simtă pulsul unei sărbători care înseamnă câteva zile de meditaţie, bunătate, rugăciune, comemorare a celor care nu mai sunt, împăcare, respect? Un simbolism demult uitat. Nu am putea! Suntem departe de valorile morale, ale credinţei, ale unei psihologii colective care să ne facă să fim mai buni şi mai drepţi. Şi nu mai avem conştiinţa de sine - nici ca popor şi rar individuală.

Pentru că totul se destramă, se rupe, se fragmentează. Nu mai avem nici bătrânii înţelepţi, nici ţăranii autentici, nici preoţii cu har - care să vină în urma noastră şi să ne adune cioburile degradării şi ale depravării în care ne lăfăim, fără să ne dăm seama că ne-au sfâşiat sufletul şi că trăim artificial, cu ajutorul aparatelor. Ce ironic! Vorba lui Puric, suntem un popor bolnav, infestat, nu mai trăim, ci încercăm să supravieţuim.

Mă obsedează şi, vorba unei prietene de-ale mele, îmi vine să strig: "suspendaţi-mi cetăţenia"! pentru că mi-e ruşine să spun că m-am născut în ţara bolnavă pe care o detest. Nu mai vreau să mă hrănesc, să citesc, să mă plimb, să respir şi să aud pe aparate! Nu mai vreau "blocada sufletească şi jertfa" - în care crede domnul Puric şi care ne-ar mântui, spune el. Vreau dreptate, nu sacrificiu! Vreau o viaţă decentă şi curată şi morală în ţara mea, între oamenii mei.

Dar tot la sacrificiu ajung, că altfel, aici, nu pot avea dreptatea asta