“Hai pe la mine, stăm la o poveste”, mă sms-uiește amica. “Mi-e cam foame”, îi răspund cu două degete, în timp ce îmi aruncam privirile neîngrijite în laptop, spunându-mi vechea poveste că e și mâine o zi, numai potrivită pentru a mi-o irosi la job. “Am tort de ciocolată”, îmi răspunde, iar eu pun mesajul pe seama halucinației sau a stării fistichii în care se afla. Dar m-am dus. Şi, din obişnuinţă, după ce am epuizat repede actualităţile personale, m-am îndreptat spre frigider.
În locul binecunoscutului borcan de muștar care tronează ca un luceafăr în aparatul gol al oricărei fete independente stătea, sub un clopot de sticlă, o jumătate gigantică de tort de ciocolată. Ce-i asta?, arăt cu neîncredere spre intrus.
Un-tort-de-ciocolată.
Eu l-am făcut, a adăugat, iar ochii mei o vedeau pentru prima dată. Din ouă și făină, cacao.
Acum, nu e nici o mirare că există oameni care mai gătesc pe lumea asta – doar fac şi eu parte dintre ei –, dar nu asta e ideea textului de faţă. De când o cunosc pe prietena în cauză, să fie vreo 8 ani, nu m-am gândit niciodată la ea în contextul bucătăriei. Şi nu pentru că imaginea i-ar fi disonantă într-un fel sau altul, ci pentru că în discuţiile noastre nu a venit niciodată vorba despre a găti (în afara strictului necesar, în sensul de hrană pentru a funcţiona).
Apoi, un tort de ciocolată este mai mult decât a găti. Presupune un aer gratuit pe faţa gospodinei, o preocupare cu moft şi, pentru cei care îşi drămuiesc timpul, un lux aproape de neînţeles.
Intervenţia lui în mersul firesc al lucrurilor m-a făcut să râd. Nu e doar o prăjitură şi nu e doar a găti.
“Când îmbătrâneşti, unele clişee sunt bune”
A apărut când ne aşteptam mai puţin, dar totuşi previzibil. La 30 de ani. E comod, ţine de cald, se împotriveşte depresiei, ajută bugetul. Face paşi timizi, dar terenul câştigat e sigur, milimetru cu
