În al doilea Război Mondial marile puteri europene ştiau ce urmează, dar aveau nevoie de un pretext pentru ca să intervină împotriva Germaniei. Pretextul a fost Polonia. Cucerită, decimată cu cinism de sovietici. Nimeni nu i-a venit în ajutor, deşi îi aşteptau pe francezi, pe englezi, pe fraţii lor europeni. Au ştiut sau nu au ştiut despre Katyn ? Au ştiut ale cui erau gloanţele care i-au ucis pe polonezi? Acum stiu. Dupa sfirsitul razboiului a urmat marea imparteala – EI si Noi. Vestul si Estul. Ungurii nu s-au lasat calcati in picioatre. Au crezut ca vor fi ajutati de aliatii lor europeni, care erau chiar dincolo de granita. Zadarnic. Cehii nu s-au lasat. Nici polonezii. Invatasera lectia Ungariei, stiau ca sunt singuri in fata tancurilor rusesti, singuri in fata propriilor tradatori. Au initiat Carta 77. Solidaritatea. Si intr-un final, au invins. A cazut Zidul Berlinului si noii europeni au inceput sa bata la portile vechii Europe. Cam zdrentarosi, cu traistuta plina de vise si iluzii, gata sa ierte si sa innoade traditia aliantelor. Una cite una au intrat in NATO, in Uniunea Europeana. Polonia mai incomoda decit orice alt stat din fostul bloc sovietic, mai demna si mai decisa sa nu se mai treaca peste ea. Intilnirile de la Bruxelles cu Lech Kaczynsky erau un cosmar pentru ceilalti lideri. Polonia contesta, negocia, se opunea. Polonia vroia sa obtina pentru cetatenii sai conditii egale cu ale celorlalti europeni. O meritau. Platisera cu singe si nu au fost dispusi sa uite, nu au vrut sa faca nici o concesie. Si iata, acum, polonezii isi vor trai din nou, aproape singuri, durerea de a fi pierdut aproape toata conducerea tarii. Liderii vest – europeni nu vor participa la funeraliile presedintelui Poloniei. E lipsit de importanta cum il considerau pe acesta, important este cum si cit respecta Polonia. Era normal ca presedintele american să nu poat