Fasii de lumina matura salonul. Jaluzele sunt trase. Foiala de dimineata inca nu a inceput. Medicii abia si-au executat vizita, asistentele abia si-au bifat tratamentele. Unii dintre copii erau noi, cu altii nu eram la prima intalnire. Patul in care era Maria era gol. Am intrebat unde e si un copil mi-a raspuns: “ a plecat”. Intelesesem. Costumul meu de clown si veselia cu care incercam sa ii incarc, nu reuseam tot timpul sa fie ceea ce aveau ei nevoie. Sau nu in egala masura pentru toti. Eram platit sa ma joc cu ei timp de 4 ore, o data pe saptamana. Sa ii invat jonglerii, sa ii imprietenesc cu nasul meu rsau cu peruca, sa ii machez si sa fac din ei mici clowni, ajutor de clown mare, sa ii invat sa rada cu gura pana la urechi, si dincolo de urechi, sa ii gadilesc, sa ii alerg. Prezenta mea acolo starnea o intreaga furtuna. Salonul se transforma de fiecare data intr-o casa de nebuni mici in care pacientii eram 14 minori si un adult, eu. Medicamentele devenisera bomboane, perfuziile erau deliciosul suc natural de banane, injectiile erau in contrapartida unei portii de clatite cu ciocolata. Sora medicala intra cu parola “Toate panzele sus”, doctorul Matei a fost asezat pe pat, in locul Mariei si i s-au desenat mustati, iar intr-o ureche i s-a bagat ceasul de la mana. Era doctorul intr-o ureche cu ceas. Servantele de langa pat devenisera masinute iar salonul mini teren de carting. Cele patru ore ieseau din timpul normal. Se dilatau intr-asa fel incat aveai senzatia ca iesi de acolo dupa patru ani de lacrimi si rasete. Despartirea se facea intotdeauna ca un ritual. Mai intai fiecare contribuia la readucerea salonului in forma sa initiala, singurele detalii pe care nu mai aveam cum sa le retusam erau peretii accidentati de masinute sau desenati cu semne de circulatie. Dupa etapa curateniei, fiecare copil se urca in patul sau, facea salutul de “la revedere”, se tin