Adriana Grand nu s-a pregătit niciodată să devină scenograf. „În copilărie, teatrul nici nu exista pentru mine", şi-a început ea mărturisirile. „M-am născut într-un oraş mic, Simeria, unde nu era teatru. Sigur, mai venea trupa de la Deva cu câte un spectacol, mai ascultam teatru radiofonic câteodată, dar nu e acelaşi lucru ca atunci când guşti de mic din plăcerea teatrului adevărat. Aşa că eu am nimerit mai mult din întâmplare în meseria asta. Am desenat de foarte mică. Am amintiri cu mine la 3 ani desenând pe pereţii casei. Eram trei surori, eu eram cea mijlocie, iar părinţii noştri erau foarte severi. Cu toate acestea, aveam voie să desenăm pe pereţi cu creioane colorate. Desenele, pe măsură ce creşteam, se întindeau din ce în ce mai sus. Ne puneau totuşi o condiţie: ca la zugrăveala anuală să ajutăm şi noi, curăţând cu radiera desenele de pe ziduri. Părinţii mei, deşi fără nici o pregătire în sensul ăsta, aveau şi ei talent la desen, iar noi, toate cele trei fete, am făcut Şcoala de artă. Ai noştri nu s-au opus niciodată, nu ne-au spus: «Vedeţi că meseria asta nu e de viitor!». Aşa că, în ciuda faptului că în privinţa altor lucruri erau foarte rigizi, nu s-au băgat niciodată în alegerea carierelor noastre. Mi se părea că voi desena toată viaţa şi am făcut, în mod natural, Facultatea de Arte Plastice. Am fost apoi repartizată la Teatrul din Oradea, unde l-am cunoscut pe Victor (Victor Ioan Frunză - n.r.), cu care am început să lucrez şi care a devenit soţul meu."

Teatru versus grafică

Deşi a ajuns un scenograf de succes, pe Adriana Grand o mai încearcă uneori nostalgia. „Port însă în mine un oarecare regret că nu am avut timp să-mi urmez pasiunea din copilărie. Cel mai mult mă doare faptul că teatrul e o artă efemeră şi că nimic din ceea ce fac eu, ca scenograf, nu va rămâne în urmă decât, cel mult, consemnat de voi, criticii, în cronici, uneori mai