Nici macar Adrian Nastase in zilele lui de glorie nu a reusit sa emita, cu atat de mult rafinament, aroganta si zeflemeua cu care acest pedelist mandru respira in fiecare minut al existentei sale. Pana si salutul sau cel mai nevinovat pare a fi o ironie si o injuratura eufemistic exprimata. E vorba, bineinteles, despre Berceanu Radu. Chiar si condescendenta cea mai umil exprimata de Berceanu reuseste sa capete doar sensul figurat al expresiei.
Imi place Berceanu. Sincer. Imi place chiar prea mult, daca stau bine si ma gandesc. Cu toate astea, nu pot sa nu remarc ca Berceanu ramane unul dintre putinii pedelisti simpatici, chiar si atunci cand te injura sau cand iti spune ca te va lua dracul din cauza crizei si a neputintei lor. Simpatic pentru ca o face altfel decat toti restul. Sau cand te anunta ca, oricat am visa si ne-am ruga pentru autostrazile alea blestemate, putem sa ne luam gandul de la ele – nu le vom avea niciodata. Interviul pe care l-a dat in Gandul e exemplar pentru felul in care stie sa isi exercite farmecul nihilist.
Ii pui toate intrebarile posibile, ii arati ca nu s-a facut nimic, il intrebi cine e de vina, iar Berceanu vine si te convinge ca mai bine de atat de nu se poate. Ca el este cea mai buna solutie, ca oricum nimeni altcineva (se intelege, nimeni in afara de PDL) nu ar fi reusit nici mai bine, nici mai mult si nici mai repede.
Ce sa ii mai spui? Mai conteaza de ce nu vom avea nici in 2010 niciun kilometru de autostrada, cand iti explica atat de sincer, astfel incat ca sa inteleaga pana si ultimul tampit, ca nimeni in locul nostru si al lor nu ar fi putut face mai mult? Una peste alta, Berceanu reuseste sa transforme alba in negru cu o zeflemea si o naturalete, astfel incat sa pari cretin daca nu il crezi si nu ii intelegi demonstratia. Atat de simplu, atat de clar! Atat de usor de inteles!
Berceanu are aceeasi putere
