Acesta este un text despre un pian. I-as da si nume, insa mi se pare cam rasuflat, de fiecare data cand scriu ba texte normale, ba povesti, ma sprijin de nume (cand nu ma “sprijin pe mine”, fireste, hi, hi) asa ca o sa incerc macar azi sa scriu despre un simplu pian. De fapt..what a hell, bine, fie, sa-l numim Piano, e mai usor asa (m-am razgandit, mi se intampla des).
Piano, acest pian plin de grimase, strambaturi, fonfaituri si fosnete ciudate(ca sa nu le spun sforaituri, fiindca nu suna bine) este neacordat. La corzile sale metalice nu s-a mai umblat demult, prin urmare, oricine incearca sa cante ramane dezamagit. Si are impresia ca e un interpret prost. Gresit. Pianul este stricat pe dinauntru, placa sa de rezonanta e uzata de vreme si neunsa cu cele necesare unei simfonii gentile, generoase si fine.
Culoarea sa nu mai e demult neagra. M-am uitat cu atentie, o vad ba maro inchis cu accente de gri, ba bleumarin fara perdea si fara luciu. Necesita o revopsire, atenta, delicata, neagresiva si neaparat un adaos de pulbere de bronz. Slava-cerului, actiunea nu trebuie insotita de grija, pentru ca pianul nu intelege conotatia acestui cuvant decat intr-un anumit context. In celelalte, pescuieste muste, asadar….e incapabil de subtilitati.
Structura pianului este rigida, cineva mi-a spus ca orice partitura isi pierde farmecul si frumusetea daca e cantata la acest instrument, ce distruge cu drag si spor de la Beethoven pana la Federic Mendelssohn Bartholdy sau Johannes Brahms. O sa radeti dar pana si incercarea e sortita esecului, intrucat, dupa cum v-am zis pianul e neacordat. Am intrebat daca merge pe jazz, populara sau muzica religioasa, raspunsul a fost acelasi ”neh, nu merge, e incapabil de adaptare”.
Picioarele nu sunt mai bune decat corpul pianului, batos, drept si fara nici un heartbeat mai de Doamne-ajuta. La o prima evaluare, par numai
