Vestea bună e că, spre deosebire de Lehman Brothers sau AIG, Goldman Sachs n-a promis aproape nimic, nimănui. Aşa a şi ieşit câştigător din criză: maximum assets, minimum liabilities. Vestea proastă e că asta nu-i mai foloseşte la nimic.
„Tot mai mulţi bani împrumutaţi în sistem. Clădirea stă să cadă în orice moment. Singurul potenţial supravieţuitor, fabulosul Fab, stă în mijlocul acestor complexe contracte exotice pe banii altora, pe care le-a creeat fără să înţeleagă foarte bine toate implicaţiile acestei monstruozităţi!!!". Nu Victor Frankenstein este naratorul acestor rânduri, ci Fabrice „Fab" Tourre, un francez care la 28 de ani, în 2007, era vicepreşedinte Goldman Sachs.
Evident, nu talentul literar l-a propulsat pe Fab în fruntea celei mai notorii bănci de investiţii din lume, ci specializarea lui în CDO-uri - Collateralized Debt Obligations, unele dintre cele mai complicate şi mai profitabile derivate financiare. Fabrice câştiga 2,5 milioane de dolari pe an, adică de patru ori mai mult decât salariul mediu al celor 30 de mii de angajaţi GS: 600.000 de dolari fiecare.
E-mail-ul este azi probă la dosarul prin care comisia americană de valori mobiliare (SEC) vrea să-şi spele păcatele: demolarea Goldman Sachs.
Reţeta: Abacus este numele uneia din schemele de investiţii care au adus succesul Goldman Sachs. Este povestea clasică şi amorală a celor puţini care pariază contra curentului când cei mulţi se îndreaptă cu viteză către prăpastie.
1. Se ia o un coş de datorii îndoielnice, ale unor clienţi îndoielnici.
2. Se separă albuşul celor care încă mai au şanse să restituie ceva de gălbenuşul celor care nu trebuia să primească credite de la început.
3. Gălbenuşul se bate separat şi se pune în castronul „senior". Se adaugă drojdie ieftină de la un asigurător avizat.
4. Albuşul se bate separat şi se pune în castronul „junior
