În proaspăt democratizata Românie a anului 1990 nu exista instituţie în care să nu îşi facă loc contestarea.Pretutindeni, fostele structuri de conducere, de la director până la dactilografă, erau măturate de furia unor grupuri autodeclarate democrate.

Oamenii se grupau după opinii, credinţe, cumetrii, dar mai ales după interese. Promotorii noii direcţii erau mai ales cei mânaţi de dorinţa de a ieşi în faţă. În învăţământ, în general, şi în mediul universitar, în particular, situaţia a avut o coloratură aparte. Au devenit non grata persoane şi discipline.

Prin natura informaţiilor vehiculate, disciplinele istorice au fost cele mai expuse, iar dintre acestea, Istoria contemporană a României şi Istoria contemporană universală. Profesorul Ioan Scurtu ne-a povestit recent despre atmosfera acelui început de an 1990, trecând însă sub tăcere numele contestatarilor. Sunt însă uşor de recunoscut, având în vedere evoluţiile ulterioare.

CU PICIORUL ÎN UŞA AMFITEATRULUI

Se pare că schimbările au început chiar din ianuarie 1990, iar factorii

vizibili de acţiune au fost studenţii.

Ei au realizat liste cu cadrele didactice considerate "indezirabile". În cazul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, motivele au fost, pe de o parte, întemeiate, pe de altă parte, de faţadă, mascând interese sau inimiciţii mai vechi. Prof. Scurtu îşi aminteşte că unii profesori "au politizat excesiv cursurile, au pus un accent cu totul special pe utilizarea documentelor de partid, a cuvântărilor lui Ceauşescu.

Chiar şi pe biletele de examen erau introduse asemenea... exigenţe. Au fost şi situaţii când anumite interese subiective au generat actele de... epurare. La vremea respectivă am scris şi în presă despre această situaţie. Eu m-am aliat cu cei contestaţi. De ce? Pentru că erau puşi la index de studenţi din anul