E momentul ca fetele de la Oltchim si Lucian Bute sa fie primiti la palate pentru a li se strange mana, oferi o medalie si o diploma si un blit in ochi, basca un pomelnic de aleasa recunostinta pentru ca mai aud locatarii altor meridiane despre romani si in alte ipostaze decat cele obisnuite. Adica nexam, ca stirile cu cersetori si copii flamanzi, nascuti de matusi, prin metroul parizian nu mai sunt demult noutati.

Intamplator, vor fi primiti de Traian Basescu si Emil Boc, victime colaterale ale cugetarii mele de astazi. Daca chiriasii palatelor ar fi de alta culoare, situatia ar fi aceeasi. Puterea nu are niciun merit pentru bucuria pe care ne-o aduc acesti oameni minunati. Bute s-a lasat asimilat de industria sportiva de peste Atlantic, stiind ca sistemul mioritic nu poate oferi unui otelar sansa de-a arata lumii ce muschi destepti si-a construit pe oase, cladind mandrie in culcusul din pieptul unei natiuni. Si fetele de la Oltchim sunt produsul unei intreprinderi private, care n-a avut insa puterea financiara sa construiasca la Ramnicu Valcea si o sala acceptata de canoanele Federatiei Internationale de Handbal, prin umare vor juca finala la Bucuresti.

Suntem o tara de poeti. Constatam, de 20 de ani, de cand avem pretentia ca am castigat libertatea sa gandim in folosul constructiei nationale, cu cate ne-a daruit Dumnezeu. Un relief pe care doar il viseaza alte tari care au ridicat in jurul a cateva stanci un turism infloritor, un potential enorm in ceea ce priveste sportul si tare multa minte de factura contemplativa, in jurul unui organism neprihanit in ceea ce priveste munca.

Imediat dupa Revolutie s-a nascut un puternic curent critic la adresa ambitiei lui Ceausescu de a face si avioane, si mobila, si dulceata de cirese amare. Petre Roman vorbea despre strategii, si atat de tare le-a placut urmasilor sai cuvantul incat au nas