SOCIO-PATOLOGIILE POLITICII (II)

Cred că în primul deceniu al eliberării noastre de comunism politica era de o calitate mult mai mare decât acum. Era, cu siguranţă, mai naivă, dar avea multă consitenţă, avea consistenţa implicării totale. Oamenii veneau spre politică fără a cunoaste trucurile de astăzi şi erau cel puţin două directii de acţiune şi credinţă: unii fugeau de trecut şi creedeua că se poate construi repede un viitor luminos, ceilalţi incercau să păstreze elementele de bază ale unui trecut in care se simteau siguri, vroiau mentinerea unui status quo. Unii se temeu de trecut, ceilalți se temeau de viitor şi această spaimă îi unea destul de mult, îi făcea să se lupte cu aceleaşi arme, îi ţinea conectaţi. Visul neocomunistilor de a face schimbări cât mai mici în structura deţinătorilor puterii se lovea de visul celor care doreau să arunce totul în aer pentru ca să prindă şi ei un ciob, pentru ei sau pentru popor. Politica era viscerală şi analiştii asteptau să se profesionalizeze, să nu se mai facă cu sufletul, să devină raţională. Si eu am crezut atunci că pasiunea strică, că uriaşele mitinguri de protest sunt o barbarie si ca este nevoie de o politică mai septic. Ne-am înşelat cu toţii, ca şi apa distilată care nu are gust, politica septică nu are suflet.

În 1990, când zeci de mii de oameni strigau “Nu ne vindem ţara” nu se refereau neapărat la privatizare, ci se gândeau la Romania sau la localitatea lor amarâtă ca şi la ceva al lor, care nu poate fi înstrăinăt. Oricât de absurdă ar părea astăzi această lozincă, ea era atunci semnul unei implicări majore în social. Când au strigat “Vom muri şi vom fi liberi” nu au stiut că că este o frumoasă figură de stil, era chiar un crez si o alternativă pe care românii au ales-o deși unii chiar mureau la câţiva metri mai încolo de ei, pe caldarâm.

O politică primitivă, o să-mi spună unii, resentime