Mereu ma enervam cand bunica ma punea in copilarie sa-mi pun un batic imens pe cap cand ma ducea duminica la biserica. Ceva in mine se revolta la idea ca trebuie sa-mi acopar parul cu hidosenia de batic. Pentru ea, bunica-mea, baticul imens, de matase albastra cu flori mari, rosii, era un lucru de mare valoare. Il tinea impachetat intr-o hartie alba, in care pusese si cateva pastille de naftalina, pe raftul de sus al sifonierului, unde nici eu si nici vara-mea nu puteam sa ajungem. Baticul cu pricina traversase Mediterana, il adusese unchiul meu tocmai din Libia, unde lucrase vreo doi ani.

Cand bunica a uitat baticul pretios la o nunta in sat, am rasuflat usurata ca tortura diminetilor de duminica se sfarsise. Baticul, insa, nu m-a uitat.

Eram la Tyr, oras celebru pentru vestigiile feniciene, fericita ca vedeam marea in fiecare dimineata si puteam sa fac baie (complet imbracata, in tricou si pantaloni, dat fiind ca plaja e intr-o zona musulmana).

Souk-ul, piata arabeasca, duhneste a zahar candel amestecat cu aroma dulceaga de carne de vita. E o inghesuiala de tarabe cu baclava, placinte cu kashta (un fel de branza dulce) sau fistic, fructe pe care nu le mai vazusem niciodata, mici macelarii, magazine minuscule cu bijuterii de aur, parfumerii de contrabanda, bluzite cu sclipici made in China, magazine de suveniruri pentru turisti si magazine care vand relicve feniciene si romane de contrabanda.

Ma insoteau doi prieteni buni, Tony si Bassem, doi frati libanezi care imi erau ghizi de week-end, ambii voluntari ai Crucii Rosii Internationale. Intrebarile de la vanzatorii ambulanti curgeau intr-una: care dintre ei e sotul meu si de ce anume nu sunt “acoperita”. Un vanzator dolodra de tupeu ma impinge discret, dar hotarat, in buticul lui cu hijaburi inflorate si-mi face semn sa aleg. Ma uit nedumerita la colegii mei de excursie, care se fac sa plou